Jurnalul unei schimbari 3

Alex tot alearga dupa mine prin casa cu o carte. Eu ii zic: Lasa-ma in pace cu cartile astea de dezvoltare personala, ca am citit o tona si nu m-au ajutat cu nimic! El nu insista, dar il vad un pic dezamagit. II zic: "bine, fie, o sa citesc cateva randuri sa vad daca ma prinde". Deschid cartea si primul rand care imi cade sub ochi este despre ceea ce trebuie sa faci atunci cand nu te poti decide asupra ceea ce este de urmat in viitor. Deschid cartea la alta pagina si alte raspunsuri pe care le cautam incep sa-mi fie dezvaluite. Iau cartea de la prima pagina si o citesc rand cu rand atenta. Gasesc multe raspunsuri la intrebarile care mi se inghesuie in minte de atat timp. Nu, nu si despre ceea ce voi alege in viitor sa fac, dar asta nu mai este atat de important. O fraza insa se decupeaza mai mult decat altele din context: CALITATEA VIITORULUI TAU DEPINDE DE CALITATEA VIETII TALE DE ACUM. Sau ceva foarte asemanator. Ma intorc cu mintea spre viata mea de acum, ma uit la ea, la ceea ce am si la sentimentul de gol si nefericire si mai ales la sentimentul de vesnica teama in care traiesc. Intrebari despre viitor care imi intuneca prezentul, facandu-l sa para o anticamera intunecata a ceva necunoscut. La ce sa ma raportez, cum sa fiu, cum sa ma percep eu pe mine de vreme ce am atatea necunoscute? E firesc sa am atatea lucruri pretioase, asa cum este dragostea lui Alex si totusi sa ma simt mereu amenintata, este firesc sa vad atata frumusete in jurul meu si totusi sa ma simt atat de golita de frumos si de sens? Nu iti trebuie multa intelepciune sa-ti dai seama ca o asemenea perceptie despre viata este o nebunie, ca, oricum ar fi, nefericirea asta si nemultumirea asta sunt ceva nesanatos. Macar atat vad si eu, inteleg, nu trebuie sa-mi explice nimeni.
In carte se vorbeste despre iluminare, despre starea de a fi, despre acceptare, despre fiinta, despre intoarcerea la starea originara. Toate astea ar fi vorbe seci, teorii pe care le-as privi cu mult scepticism daca nu le-as recunoaste in ceea ce am trait in Patagonia. Doar ca nu am stiut ca asa se numeste. Nu am stiut ca prezenta mea totala si integrarea mea in fluxul vietii poarta acest nume. Nu am stiut ca atunci cand conturul fiintei tale se topeste in tot, in viata care se simte pretutindeni vibrand si din care se desprind manifestari asemenea unor mici fiori la suprafata unei ape adanci de fapt traiesti cu adevarat, existi in sfarsit. Nu am stiut, dar acea stare mi s-a impregnat puternic in mine, iar cand m-am intors in tara mi-am dorit sa o mentin si sa o retraiesc, insa oboseala, grijile, mintea mereu ocupata au pierdut contactul cu acel punct de reper pe care acum mi-l amintesc cu gandul, dar nu il mai pot retrai. Cel putin, nu atat de usor ca inainte, cand era de ajuns doar sa-mi doresc asta. Am crezut ca este nevoie de un mediu perfect care sa-mi conserve acea stare. Acum inteleg insa ca prea rar conditiile sunt perfecte si ca de cele mai multe ori suntem pusi in situatia de a cauta pulsul existentei noastre printre mii de preocupari si temeri, printre sute de teme de facut pentru acasa, printr-un hatis al mintii greu de imaginat. Asa am devenit trista, abatuta, nefericita. Mi-am dorit schimbarea.
Este poate pentru prima oara cand inteleg ca pentru a fi linistita, pentru a avea sentimentul deplin al existentei mele trebuie sa incep sa traiesc viata zi cu zi si, mai mult de atat, sa-mi gasesc fiinta in fiecare moment, chiar si acelea in care imi doresc cel mai putin sa fiu, asa cum sunt momentele cand ma simt rau si nu mai pot rezista la serviciu ori asa cum a fost momentul cand am pierdut sarcina.
Da, cred ca este timpul unei schimbari majore in viata mea, dar mai simt ca trebuie sa incep din mine, din adancul meu atat de nefericit, atat de invatat ca intr-o buna zi va pierde ceea ce iubeste, atat de temator din aceasta cauza, atat de lipsit de liniste.
Ma gandeam ca totusi ceva s-a schimbat deja. Nu de curand, ci de ceva timp. Inca nu ma privesc cu toata dragostea din lume. Nu ma privesc asa pentru ca am aceasta amprenta a tristetii pe care consider ca nimeni nu ar trebui sa o suporte. De multe ori m-am gandit ca sotul meu ar merita o fata mai lipsita de griji si mai vesela. Este adevarat ca eu am in schimb multa experienta de viata si oarece intelepciune, dar toate astea s-au dobandit cu un pret si nu intotdeauna inteleptii sunt si oamenii langa care traiesti cel mai usor. Cu toate astea, nu mai am acel sentiment al lipsei de valoare. Nu mai consider ca sunt un om lipsit de valoare sau care nu a adus lumii in care a trait o contributie. Poate as fi putut mai mult, poate voi realiza mai mult in viitor si niciodata nu voi renunta la a-mi dori sa fac lumea in care traiesc un pic mai buna, dar nu mai traiesc cu acest sentiment ca o datorie neimplinita. Singura datorie neimplinita simt ca o am fata de mine si simt ca numai indeplinind aceasta datorie voi putea oferi mai mult celor din jurul meu.