Zilele astea s-au intamplat unele lucruri mai putin obisnuite. De cand am inceput sa meditez si sa incerc sa revin cat mai frecvent la starea de echilibru interior, evitand sa ma las in voia mintii mereu nelinistite, sunt tot mai constienta de obisnuinta mea de a gandi intr-o maniera negativa. Mai mult, atunci cand mintea preia controlul asupra mea, emotiile devin tot mai puternice, incercand parca sa recupereze momentele de detasare. Uite, asa s-a intamplat sambata dimineata cand m-am trezit pe fuga si Alex m-a rugat sa-l duc cu masina undeva, la capatul Bucurestiului, unde trebuia sa sustina un curs. Nu am avut timp sa meditez, nu am avut timp nici macar sa ma trezesc sau sa mananc, ci doar m-am spalat si m-am imbracat pentru a fi gata cat mai curand. Dupa ce l-am lasat pe Alex, am mers in oras sa-mi cumpar planseta si celelalte instrumente necesare pentru desen. (A!, trebuie sa spun ca m-am vazut cu profesorul de desen si am cazut de acord pentru un curs privat saptamanal, de vreme ce pretul pe care mi l-a cerut era rezonabil. De fapt, sincera sa fiu, era jumatate din cat ma asteptam sa-mi ceara). Dupa aceea am mers intr-un magazin de carti de unde am cumparat 3 carti de design interior, care m-au costat 60 de lei. In total, cred ca am cheltuit mai bine de 250 de lei. In timp ce ma pregateam sa platesc cartile, dintr-o data am fost cuprinsa de acea teama puternica pe care o am de fiecare data cand imi cumpar ceva destinat propriilor mele placeri, anume ca voi ramane fara bani. Emotia a fost atat de intensa incat o clipa am fost tentata sa-i spun fetei care tocmai inregistra in casa cartile ca renunt sa le cumpar. Pur si simplu nu-mi puteam controla teama. Imediat mi-am revenit insa constientizand cat de lipsit de fundament era tot ceea ce simteam si mai ales cat de mare era nevoia mintii mele de a gasi un motiv care sa justifice starea cu care s-a obisnuit de atatia ani de zile: aceea de a trai sub o permanenta frica si amenintare. A devenit aproape o necesitate sa gasesc un motiv (real sau doar imaginat) pentru a-mi justifica nelinistea si nu pot sa ma plang ca mintea mea nu ar fi suficient de creativa in sensul asta. Mi-am revenit din starea de teama, dar intensitatea emotiei a avut timp sa faca ravagii in corp. Imediat ce am ajuns acasa a inceput sa ma doara capul intens si nu mi-a trecut cu nicio pastila, apoi am simtit o stare de greata si epuizare.
Ieri, duminica, am trait alte experiente asemanatoare. Mi-am rezervat timp necesar pentru a medita de dimineata, cu atat mai mult cu cat acea senzatie de durere in stomac si de apasare in piept imi dadea tarcoale, vrand parca sa se aseze asupra mea imediat ce imi voi fi gasit un motiv de neliniste. Desi citisem despre acest "corp-durere", cum este numit in literatura de specialitate, mi-a trebuit mult timp sa devin constienta de el si mai mult timp sa decid sa ii fac fata, revenind la linistea profunda care este inauntrul fiecaruia dintre noi.
Cu toate momentele in care am incercat sa cobor de gnaduri si sa ma bucur de existenta mea, asa cum este ea in prezent, seara am inceput sa simt tot mai puternic acele senzatii de neliniste in corp, iar mintea parca imi intrase in sevraj, cautand disperata sa se agate de orice motiv care ar fi putut sa-i justifice senzatia de nemultumire sau de amenintare. Stiu ca suna de necrezut pentru cei care nu au constientizat astfel de stari, dar pentru cei care le-au trait sunt sigura ca le recunosc ca fiind reale. Numai atunci cand incerci sa opresti obsnuinta distructiva a mintii care are nevoie mereu de motive de bucurie ori de neliniste pentru a-si justifica existenta incepi sa realizezi cat de nefericit o folosim. Spun ca o folosim "nefericit" pentru ca mintea este un instrument extraordinar si de o eficienta pe care cei mai multi dintre noi nu am descoperit-o. Imi dau seama de acest lucru de fiecare data cand meditez si imi dau seama ca fara sa ating corpul si fara sa intervin altfel decat concentrandu-mi atentia pot elibera tensiunea interioara, pot debloca si detensiona corpul, de fiecare data cand ii ajut pe ceilalti si mintea mea ma ajuta sa creez conexiunea cu ei, cand inteleg dincolo de cuvinte, cand nu este nevoie sa vorbesc pentru a fi auzita.
Sunt multe moduri in care as putea evolua in viitor, dar cred ca cel mai important este ceea ce se intampla cu mine, cu spiritul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu. Nu ma judecati daca nu folosesc termenii corecti, pentru ca nu mi-am propus sa fiu exacta din punct de vedere teoretic. Mi-am propus sa traiesc si sa experiementez. Si, mai mult decat orice, a descoperi modul in care functionez si a prelua cu adevarat decizia asupra propriei mele vieti mi se pare cu mult mai important decat orice alt mod de implinire. Pentru ca poti sa cuceresti o lume intreaga, poti sa ai tot, dar daca nu te ai pe tine, daca in urma acestei calatorii prin viata nu ai facut macar un pas in plus pentru a te descoperi pe tine, inseamna ca drumul tau a fost in zadar. Asa cred.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu