joi, 27 noiembrie 2014

ce alegi?


Azi am citit o postare pe facebook. Era despre o departire “frumos asumata”, asa cum a calificat-o o cititoare.
Oricat de matura, de onesta si curata poate fi o despartire, este totusi insotita de durere. Poate ca, daca ea nu se incheie cu vorbe grele aruncate in fata, cu reprosuri si furia de a fi fost tradat, este o sansa ca acei ani traiti impreuna sa nu devina o pagina neagra in albumul vietii, la care nu vrei nicicand sa te intorci.  Poate ca asa, peste un timp, va veti putea intalni iarasi si inimile voastre, desi date acum altcuiva, vor recunoaste in ele ramasita unei iubiri care nu se va stinge niciodata, pentru ca asa sunt iubirile cu adevarat curate. Dar, iarasi spun, despartirea doare.

In viata mea am avut nefericirea de a ma fi despartit de multe ori. Daca ar fi sa ma uit in urma, nu cred ca ma sperie atat gandul de a fi singura, ori de a o lua de la capat (pentru ca viata mi-a demonstrat ca mereu am avut puterea sa o fac), dar ma sperie inca gandul despartirii. Ma sperie pentru ca stiu ca, odata cu omul care iese din viata mea, pleaca o parte din visele mele, din planurile mele de viata, planuri simple, de om care isi doreste sa fie iubit si sa iubeasca, sa aiba o familie si, cu ajutorul lui Dumnezeu, copii. Raman in schimb in jurul meu lucruri pe care le-am construit impreuna, obiceiuri de a face totul cu bucurie, tinandu-ne de mana ori uitandu-ne in ochi, locuri goale in care inainte erau lucrurile lui cu grija puse in raft de mine, farfuriile si tacamurile pe care altadata le aranjam cu drag pentru a-i face o bucurie cu ceea ce gateam. Contactul cu toate aceste lucruri doare. Ca si cand cineva m-ar trezi dintr-un vis frumos, ma intorc la o realitate a singuratatii, in care trebuie in fiecare zi sa-mi gasesc puterea si energia de a merge mai departe. Departe de viata pe care mi-am dorit-o…

Se spune ca nu trebuie sa ai asteptari de la omul pe care il iubesti, ca nu trebuie sa iti pui intregul plan de viata in stransa legatura cu el, ca trebuie sa accepti ca oricand poate intra si iesi din viata ta.

E adevarat, viata merge mai departe indiferent de prezenta sau disparitia unui om din viata noastra. Si tot adevarat este ca planurile noastre nu ar trebui sa depinda intru totul de cel sau cea alaturi de care stam. Dar mai cred ca, de multe ori, din dorinta de a nu suferi, refuzam sa mai traim iubirea in sensul ei total, care inseamna daruire, implicare si renuntare la egoism. Asteptam ca viata sa ne puna la dispozitie conditiile necesare pentru a ne implini iubirea. In realitate, viata nu ne ofera aceasta sansa decat atunci cand intalnim pe cel iubit. Restul tine de noi, de cat de mult acordam sansa acestui sentiment, de locul pe care i-l facem in inima noastra si de valorile pe care le punem mai presus de el. Nu putem cere nimanui sa ne faca relatia fericita si implinita. Singurii care pot sa ofere solutii suntem doar noi.

Zilele trecute vorbeam cu sotul meu si cautam solutii. Ne este greu sa stam atat timp departe unul de celalalt. Mie imi este tot mai greu. Incercam sa gasim o cale de a ne aduce impreuna. Eu i-am spus ca, daca avem iubire suficienta, vom gasi solutia, pentru ca  eu stiu ca pana la urma este o chestiune de prioritati si, daca iubesti pe cineva mai mult decat restul lucrurile pe care le pui in balanta cu relatia ta, atunci vei gasi puterea si curajul de a alege iubirea. El mi-a raspuns ca nu e asa, ca nu depinde de cat iubesti, ci depinde de viata si de sansa pe care ne-o da.
O zi am fost foarte trista.

marți, 18 noiembrie 2014

tacerea vietii


Ţin minte ca eram la grădiniţă si intr-o zi educatoarea a lipsit câteva minute din clasă. A lăsat responsabil un prichindel mai mare decât noi cu un an, dar după un minut era atâta hărmălaie în cămăruţa aceea mică, încât nu te mai puteai înţelege om cu persoană. În grup, erau deja câţiva copii cu rol de lideri, care aveau ţignalul mai tare. Ăilalţi ţipau şi ei fără să înţeleagă pentru care anume motiv, numai pentru că îi vedeau pe ăia mai cu moţ cu gura până la urechi.

Am zis că să nu fiu pe dinafară şi să ţip şi eu. Nu prea ştiam cum şi mai ales nu înţelegeam de ce trebuie să o fac, aşa că oscilam între a ţipa şi momente în care mă uitam la ceilalţi şi mă întrebam ce naiba e în capul lor.

Acel moment cred că îmi defineşte întreaga existenţă.

Vin în fiecare zi la serviciu, muncesc cu toată energia şi devotamentul de care pot da dovadă pentru a face lucrurile cât mai bine. „Lucrurile” însă nu se sfârşesc niciodată şi de fiecare dată când zic că am ajuns la capăt (un capăt din cele 100000001 de capete ale vieţii ele), pe birou mai aterizează un dosar şi încă unul, iar eu am sentimentul lui Ahile care niciodată nu va prinde din urmă broasca ţestoasă.

Plec acasă. Merg pe jos, drum de 50 de minute pentru a compensa orele când mi-am ignorat corpul stând revărsată într-un fotoliu în faţa computerului. Ajung acasă, plimb căţelul, fac ceva ordine în casă. Mă uit pe pereţi şi îmi fac planuri de decorare a casei. Uneori ies în oraş să dansez. Alteori doar pentru cumpărături. Uneori pur şi simplu zac, încercând să-mi refac forţele după o zi în care am dat tot ce era mai bun la serviciu. Nu mai pot gândi nimic. Fac asta pentru că e bine să faci lucrurile bine, dar şi pentru salariul care mă duce de nas cum duce morcovul agăţat de gât măgarul. O să fie Crăciun! Ce bine! Vine sfârşitul de săptămână şi stau cu iubitul meu. Ce bine! Azi dansez! Ce bine! Plec în vacanţă! Ce bine! Mintea mi se învârte mereu între planuri, judecăţi, refulări, emoţii din ce în ce mai reţinute.

În drumul pe care îl făceam zilele trecute spre casă mi-am simţit toată umanitatea. Am simţit că, asemenea gravitaţiei pământului care mă ţine cu picioarele lipite de sol, oricât mi-aş dori să pot zbura, umanitatea mea mă ţine agăţată de existenţa asta cu 1000000001 de  gânduri, de emoţii, de dorinţe, de neputinţe, de încercări, de eşecuri, de iubiri, de frustrări. Mi-am dat seama că atât timp cât voi fi aici trebuie să învăţ să trăiesc astfel şi să-mi însuşesc cât mai mult din această experienţă, chiar dacă uneori mi se pare atât de străină şi nu o înţeleg. Cumva, asemenea momentului de la grădiniţă, trebuie să mă alătur celorlalţi în trăirea şi exprimarea unor sentimente mai mult sau mai puţin deslusite. Uneori însă, privind coroana înaltă a copacilor, cerul albastru şi zborul păsărilor, mă opresc în loc şi mă întreb ce Doamne iartă-mă e în capul nostru şi ce anume trăim cu adevărat. Mi se pare că prin existenţa noastră facem un zgomot infernal, inutil, in timp ce viaţa se strecoară prin noi, fără să o vedem sau să o înţelegem, tăcută.