joi, 27 noiembrie 2014

ce alegi?


Azi am citit o postare pe facebook. Era despre o departire “frumos asumata”, asa cum a calificat-o o cititoare.
Oricat de matura, de onesta si curata poate fi o despartire, este totusi insotita de durere. Poate ca, daca ea nu se incheie cu vorbe grele aruncate in fata, cu reprosuri si furia de a fi fost tradat, este o sansa ca acei ani traiti impreuna sa nu devina o pagina neagra in albumul vietii, la care nu vrei nicicand sa te intorci.  Poate ca asa, peste un timp, va veti putea intalni iarasi si inimile voastre, desi date acum altcuiva, vor recunoaste in ele ramasita unei iubiri care nu se va stinge niciodata, pentru ca asa sunt iubirile cu adevarat curate. Dar, iarasi spun, despartirea doare.

In viata mea am avut nefericirea de a ma fi despartit de multe ori. Daca ar fi sa ma uit in urma, nu cred ca ma sperie atat gandul de a fi singura, ori de a o lua de la capat (pentru ca viata mi-a demonstrat ca mereu am avut puterea sa o fac), dar ma sperie inca gandul despartirii. Ma sperie pentru ca stiu ca, odata cu omul care iese din viata mea, pleaca o parte din visele mele, din planurile mele de viata, planuri simple, de om care isi doreste sa fie iubit si sa iubeasca, sa aiba o familie si, cu ajutorul lui Dumnezeu, copii. Raman in schimb in jurul meu lucruri pe care le-am construit impreuna, obiceiuri de a face totul cu bucurie, tinandu-ne de mana ori uitandu-ne in ochi, locuri goale in care inainte erau lucrurile lui cu grija puse in raft de mine, farfuriile si tacamurile pe care altadata le aranjam cu drag pentru a-i face o bucurie cu ceea ce gateam. Contactul cu toate aceste lucruri doare. Ca si cand cineva m-ar trezi dintr-un vis frumos, ma intorc la o realitate a singuratatii, in care trebuie in fiecare zi sa-mi gasesc puterea si energia de a merge mai departe. Departe de viata pe care mi-am dorit-o…

Se spune ca nu trebuie sa ai asteptari de la omul pe care il iubesti, ca nu trebuie sa iti pui intregul plan de viata in stransa legatura cu el, ca trebuie sa accepti ca oricand poate intra si iesi din viata ta.

E adevarat, viata merge mai departe indiferent de prezenta sau disparitia unui om din viata noastra. Si tot adevarat este ca planurile noastre nu ar trebui sa depinda intru totul de cel sau cea alaturi de care stam. Dar mai cred ca, de multe ori, din dorinta de a nu suferi, refuzam sa mai traim iubirea in sensul ei total, care inseamna daruire, implicare si renuntare la egoism. Asteptam ca viata sa ne puna la dispozitie conditiile necesare pentru a ne implini iubirea. In realitate, viata nu ne ofera aceasta sansa decat atunci cand intalnim pe cel iubit. Restul tine de noi, de cat de mult acordam sansa acestui sentiment, de locul pe care i-l facem in inima noastra si de valorile pe care le punem mai presus de el. Nu putem cere nimanui sa ne faca relatia fericita si implinita. Singurii care pot sa ofere solutii suntem doar noi.

Zilele trecute vorbeam cu sotul meu si cautam solutii. Ne este greu sa stam atat timp departe unul de celalalt. Mie imi este tot mai greu. Incercam sa gasim o cale de a ne aduce impreuna. Eu i-am spus ca, daca avem iubire suficienta, vom gasi solutia, pentru ca  eu stiu ca pana la urma este o chestiune de prioritati si, daca iubesti pe cineva mai mult decat restul lucrurile pe care le pui in balanta cu relatia ta, atunci vei gasi puterea si curajul de a alege iubirea. El mi-a raspuns ca nu e asa, ca nu depinde de cat iubesti, ci depinde de viata si de sansa pe care ne-o da.
O zi am fost foarte trista.

marți, 18 noiembrie 2014

tacerea vietii


Ţin minte ca eram la grădiniţă si intr-o zi educatoarea a lipsit câteva minute din clasă. A lăsat responsabil un prichindel mai mare decât noi cu un an, dar după un minut era atâta hărmălaie în cămăruţa aceea mică, încât nu te mai puteai înţelege om cu persoană. În grup, erau deja câţiva copii cu rol de lideri, care aveau ţignalul mai tare. Ăilalţi ţipau şi ei fără să înţeleagă pentru care anume motiv, numai pentru că îi vedeau pe ăia mai cu moţ cu gura până la urechi.

Am zis că să nu fiu pe dinafară şi să ţip şi eu. Nu prea ştiam cum şi mai ales nu înţelegeam de ce trebuie să o fac, aşa că oscilam între a ţipa şi momente în care mă uitam la ceilalţi şi mă întrebam ce naiba e în capul lor.

Acel moment cred că îmi defineşte întreaga existenţă.

Vin în fiecare zi la serviciu, muncesc cu toată energia şi devotamentul de care pot da dovadă pentru a face lucrurile cât mai bine. „Lucrurile” însă nu se sfârşesc niciodată şi de fiecare dată când zic că am ajuns la capăt (un capăt din cele 100000001 de capete ale vieţii ele), pe birou mai aterizează un dosar şi încă unul, iar eu am sentimentul lui Ahile care niciodată nu va prinde din urmă broasca ţestoasă.

Plec acasă. Merg pe jos, drum de 50 de minute pentru a compensa orele când mi-am ignorat corpul stând revărsată într-un fotoliu în faţa computerului. Ajung acasă, plimb căţelul, fac ceva ordine în casă. Mă uit pe pereţi şi îmi fac planuri de decorare a casei. Uneori ies în oraş să dansez. Alteori doar pentru cumpărături. Uneori pur şi simplu zac, încercând să-mi refac forţele după o zi în care am dat tot ce era mai bun la serviciu. Nu mai pot gândi nimic. Fac asta pentru că e bine să faci lucrurile bine, dar şi pentru salariul care mă duce de nas cum duce morcovul agăţat de gât măgarul. O să fie Crăciun! Ce bine! Vine sfârşitul de săptămână şi stau cu iubitul meu. Ce bine! Azi dansez! Ce bine! Plec în vacanţă! Ce bine! Mintea mi se învârte mereu între planuri, judecăţi, refulări, emoţii din ce în ce mai reţinute.

În drumul pe care îl făceam zilele trecute spre casă mi-am simţit toată umanitatea. Am simţit că, asemenea gravitaţiei pământului care mă ţine cu picioarele lipite de sol, oricât mi-aş dori să pot zbura, umanitatea mea mă ţine agăţată de existenţa asta cu 1000000001 de  gânduri, de emoţii, de dorinţe, de neputinţe, de încercări, de eşecuri, de iubiri, de frustrări. Mi-am dat seama că atât timp cât voi fi aici trebuie să învăţ să trăiesc astfel şi să-mi însuşesc cât mai mult din această experienţă, chiar dacă uneori mi se pare atât de străină şi nu o înţeleg. Cumva, asemenea momentului de la grădiniţă, trebuie să mă alătur celorlalţi în trăirea şi exprimarea unor sentimente mai mult sau mai puţin deslusite. Uneori însă, privind coroana înaltă a copacilor, cerul albastru şi zborul păsărilor, mă opresc în loc şi mă întreb ce Doamne iartă-mă e în capul nostru şi ce anume trăim cu adevărat. Mi se pare că prin existenţa noastră facem un zgomot infernal, inutil, in timp ce viaţa se strecoară prin noi, fără să o vedem sau să o înţelegem, tăcută.

marți, 28 octombrie 2014

cine sunt eu?

cine sunt eu?
zilele trecute, venind spre Bucuresti, pe autostrada, ascultam teatru radiofonic. Am ascultat piesa "Iata femeia pe care o iubesc" scrisa de Camil Petrescu. Se intampla acolo un joc al personalitatii, al imaginii pe care ceilalti o percep si al naturii noastre reale care m-a pus pe ganduri. Nu mult, doar pana am ajuns acasa si a trebuit sa car bagajele si sa plimb catica prin ploaia rece. Ieri insa am avut senzatia ca eu am devenit eroina aceleiasi piese, de data asta in modul cel mai real. Intamplarea face ca, mai in gluma, mai in serios, mai multe persoane si-au spus parerea despre mine si eu am fost atat de uimita sa aflu ce imagine creez celor din jurul meu, incat aproape ca asteptam un deznodamant al intrigii, exact ca in piesa radiofonica. Deznodamantul (ce cuvant interesant: deznodamant!) nu a venit insa si eu am ramas, cum se spunea pe vremuri cand ne uitam la Studioul X la bulgari si nu intelegeam sfarsitul filmului, in coada de peste. Adica, pana la urma, cine sunt eu? Uneori am fost si sunt ceea ce ceilalti percep, dar alteori ma simt atat de diferit de cum par a lasa sa se vada! Fireste, fiecare are propriul sau filtru si te percepe in functie de propriile emotii, experiente, nevoi, trairi. Dar ce te faci cand toti cei din jurul tau te vad intr-un anumit fel, iar tu esti singurul care se vede altfel. De exemplu, toti cei care m-au cunoscut in liceu imi spun ca paream sigura pe mine, ca paream o persoana puternica care intotdeauna stia ce voia. Daca ar fi sa marturisesc cum ma vedeam eu atunci, imi amintesc de o fata teribil de timida, destul de usor de ranit si destul de neincrezatoare in fortele sale. Unde este adevarul, cine eram eu atunci? Mai mult, intreb: conteaza ce cred altii despre noi sau e mai bine sa ne uitam doar la propriile noastre repere? Nu stiu sa raspund. Ceea ce am aflat ieri insa a fost ca eram candva un om mult mai iubit si admirat decat mi-as fi imaginat ca pot fi. Chiar si tarziu, peste multi ani, adolescenta timida din mine este recunoscatoare si multumeste acestei iubiri. Cumva, incepe sa se convinga si ea incet ca este intr-adevar tot ceea ce ceilalti au vazut in ea si ea nu a reusit sa vada.

miercuri, 27 august 2014

Gandul zilei

Gandurile sunt importante si ne influenteaza evolutia tot atat pe cat o fac si faptele, doar ca intr-o maniera subtila.  Daca gandurile sunt canalizate prin intentie intr-o anumita directie, atunci ele pot contribui la miscarea universului in directia intentiei noastre, rasfrangandu-se inclusiv pe plan material. Daca gandurile se indreapta intr-o directie si faptele insotesc gandurile, atunci viitorul este al nostru, in cel mai bun sens posibil pentru noi. Singurul lucru care ne opreste de la a avea o viata mai buna este necunoasterea acestor adevaruri, neincrederea si neacceptarea. Si poate mai este un secret: acela ca drumul cel mai  bun pentru noi nu este neaparat si cel pe care ni l-am imaginat ca ne-ar face fericiti.
Tot ce avem este clipa de acum. Grija pentru maine, pentru viitor este grija pentru ceva ce nu putem controla. Tot ce putem face este sa ne preocupam de momentul acesta si sa facem in el tot ceea ce putem mai bine pentru a ne construi o viata buna. A ne gandi insa cu teama la viitor nu construieste nimic. Darama.
Oamenii spun ca au incredere in Dumnezeu, dar nu cred ca rugaciunile lor vor fi ascultate si se ingrijoreaza. Au mai multa incredere in alti oameni insa si nu rareori sunt dezamagiti.
Suntem mai mult decat un trup. Suntem o minte si un spirit. Iar mintea este un instrument cu doua taisuri. Folosita corect ne ajuta sa urmam cel mai bun drum pentru noi. Folosita incorect, ne insala asupra identitatii noastre, facandu-ne sa credem ca suntem una cu problemele pe care ni le derulam in gand. Nu suntem ganduri, nu suntem probleme, nu suntem boli, nu suntem ceea ce ne supara. Suntem oameni si tot ce ne sta in maini cu adevarat este aceasta secunda.

marți, 26 august 2014

ROMANIA INSULARA


România insulară

 

Nu am apucat mult din „epoca de aur” comunista. Doar atât însă cât să-mi aduc aminte de cozi interminabile pentru alimente strict necesare precum pâinea, laptele sau ouăle, lipsa apei calde, frig de nedescris în apartament şi programe tv cu rol de îndobitocire, excepţiile fiind rare şi vânate cu înfrigurare-vezi o Telenciclopedia sau un film cu Piersic ori Nicolaescu. Cu toate astea, în pofida a  ceea ce ar putea crede noua generaţie, am supravieţuit şi încă am vieţuit uneori fericiţi.

Comunismul a fost urât pentru multe motive şi poate că cel mai important a fost acela că a exacerbat ideea de bine comun în detrimentul interesului individual. Era firesc, aşadar, ca la un anumit moment să apară rezistenţa faţă de ideea de colectiv, de comun, de sacrificiu al unului pentru toţi. Şi în acele timpuri românii au încercat să extragă pe cât posibil din spaţiul comun un spaţiu al lor individual, construind, pe cât posibil, mici celule izolate ca interes de restul lumii. Societatea de atunci însă permitea prea puţin această izolare.

După Revoluţia din 89 şi până în prezent, eliberaţi de cenzură, românii şi-au luat dreptul de a se răzbuna pe anii de comunism distrugând, negând şi furând tot ceea ce mai rămăsese din spaţiul comun, spaţiu rămas acum în mare parte fără nici un gardian al puterii. Ideea unui bine comun, a unei societăţi care să conlucreze pentru binele fiecărui individ nu doar că a rămas o vorbă în vânt, dar a căpătat, în multe cazuri, conotaţii negative. Astfel, iarăşi nefiresc, binele individual s-a ridicat deasupra oricărui interes comun al societăţii, într-o batjocură împinsă la extrem nu doar faţă de ceea ce aparţinea în mod abstract domeniului public, dar şi faţă de ceea ce aparţinea altor indivizi, în mod privat. Este explicaţia pentru care oraşele româneşti arată cum arată, cu o arhitectură şi un colorit care sfidează până şi exoticul gust al caselor mexicane, viu colorate. De asemenea, este explicaţia pentru care natura este distrusă sistematic, fără niciun gând la repercusiunile asupra mediului care ne afectează pe toţi. Este explicaţia şi pentru furt, pentru corupţie, pentru imensa impenetrabilitate a clasei conducătoare faţă de interesele reale ale celor conduşi. Este răspunsul comportamentului celui care îţi taie faţa, îţi ia locul cuvenit, care se întinde peste măsură, care, prin comportamentul său îţi sfidează prezenţa, ajungând să sfideze cu un zâmbet batjocoritor şi legile. Este şi răspunsul pentru care oamenii nu mai cred în legi: pentru că ştiu că acestea nu le reprezintă interesele, ci binele ascuns al unei grup restrâns de oameni.

Ce ne rămâne de făcut?

Într-o asemenea lume care ne afectează şi ne întristează căutăm acei oameni, acele locuri şi momente care ne ajută să putem merge mai departe. Fiecare, în felul lui particular, ajunge să se izoleze de tot ceea ce îl doare, de tot ceea ce îl afectează şi nu poate schimbă, pentru că în această ţară şi legea este luată de multe ori în derâdere. Trăim izolaţi in insule individuale, păşind cu dezgust şi greaţă în spaţiul comun. Închidem ferestrele să nu vedem urâtul din faţa clădirii, întoarcem capul atunci când aroganţa altora ne sfidează bunul simţ şi…tăcem. Cumva, am ajuns să acceptăm că lucrurile aşa stau şi nu pot fi schimbate. Şi ceea ce e mai rău, este că unii nici nu mai sunt conştienţi de urâtul din jurul lor.

Aş vrea să închei cumva frumos, dar îndemnurile către bine deja îmi sună penibil. Tot ce văd şi pot să împărtăşesc cu voi este că nu mai trăim într-o ţară, ci într-un arhipelag plin de insule mici, mici, atât cât să stea un om.

Ca în viaţa fiecărui om, o lecţie învăţată nu înseamnă să oscilezi dintr-o extremă în alta, ci să găseşti echilibru. Iar echilibrul vieţii este acela de a învăţa să fii om între oameni. Noi, românii, încă mai avem de învăţat mult despre asta. Din fericire, există oameni care trăiesc şi gândesc aşa chiar şi aici, în România. Ei reprezintă pentru mine insula mea.

miercuri, 30 iulie 2014

Despre cultura

Cultura, ca si credinta religioasa, nu se insusesc pentru a epata cu ele, pentru a le expune ostentativ ori pentru a ne construi o imagine aparent superioara imaginii celorlalti. Ele sunt doar modalitati  care ne ajuta sa ne conectam si sa percepem mai profund viata si se manifesta prin actele noastre fata de lume, nu prin cuvinte si cu atat mai putin prin atitudini arogante. Firescul si modestia unei persoane tradeaza mult mai multa cunoastere decat sute de citate din surse uneori nedemne de incredere.
O buna prietena a mea, actrita, spunea ca orice carte citita de un om se intipareste cumva in expresia chipului sau. Sa avem grija ce citim, cum citim si pentru ce citim.

marți, 24 iunie 2014

Cat fac 7 ori 8?

Cuvant inainte

Incep prin a-mi cere iertare. Aceasta poveste este inspirata din mai multe povesti adevarate si, prin urmare, este posibil ca cineva sa se simta direct vizat de aceasta istorie. Cu toate acestea, vreau sa atrag atentia ca este vorba numai despre inspiratie si nu despre o relatare fidela a evenimentelor, cu atat mai putin de o incercare de a schimba realitatea care a fost. Dar am folosit povestea cuiva pentru a imbraca de fapt, intr-o alta haina, o poveste personala.




Cat fac 7 ori 8?

Dacă te-ai fi întalnit noaptea pe o stradă mai puţin umblată cu Petru, probabil că ai fi încercat să treci cât mai neobservat. Ar fi fost mai mult ca sigur înspăimăntător cu silueta lui deşirată, cu părul răvăşit şi barba nerasă, cu haina de piele neagra, amintind  de tinuta legionarilor.
Din fericire, povestea noastră începe cândva în timpul zilei, timp în care lumina ar fi descoperit că matahala neagră şi zburlită are de fapt o privire inocentă de copil şi un aer poetic de student francez, iar dacă ai fi avut răgaz să-l urmăreşti mai mult, ai fi rămas cu sentimentul straniu că este mai degrabă vorba de un adolescent, de un băieţandru, nefiresc crescut şi purtând clandestin însemnele maturităţii: barba şi nişte fire de păr albe, răzleţe.
Petru tocmai ce se întorcea din oraş în acea zi şi se afla la numai câţiva paşi de intrarea în blocul unde îşi avea apartamentul când în urma sa auzi o voce:
-Domnu, domnu!
Petru îşi dori să ignore chemarea, dar vocea insistă:
-Domnu, domnul, nu va suparati...
Se întoarse cu oarece lehaminte în direcţia din care era strigat.
Am uitat să vă spun că Petru era îndrăgostit. Sau fusese...nici el nu mai ştia sigur. Tot ce ştia era că povestea aceea îl consuamse teribil şi în ultima vreme avea tot mai puţină disponibilitate să răspundă oricărei solicitări, de orice fel. Pur şi simplu se simţea vlăguit.
-Domnu, domnu, pot să vă rog ceva? insistă vocea care se dovedi că aparţinea unui pui de om negricios şi murdărel care stătea pe jos, rezemat cu spatele de peretele unei case. Cât fac 7 ori 8?
Petru rămase cu gura căscată. Tocmai se pregătise să-l expedieze pe puşti, gândindu-se că acesta avea să-i ceară bani, aşa cum făceau toţi cei asemenea lui. Dar nu, copilul îl întreba despre matematică.
-56.
-A-ha! Mulţumesc mult, spuse puştiul şi îşi completă răspunsul în caietul pe care îl ţinea în poală.
-Auzi puştiule, cum te cheamă?
-Andrei, ca pe tata.
-Bravo, Andrei. Şi îţi place la şcoală?
-Da, îmi place, dar ai mei sunt săraci şi mama e bolnavă de cancer. Stăm cu toţii şi cu ăla micu într-o cameră şi nu avem lumină electrică. De aia îmi fac temele aici.
-Auzi Andrei, mă laşi să-ţi fac o poză?
-Da, dar să mi-o dai şi mie după aia.
-Bine, când o scot pe hârtie ţi-o dau.
Petru îi făcu o poză lui Andrei chiar aşa cum se afla acolo, stând pe jos şi făcând teme.
A doua zi Petru se trezi cu un sentiment bun. De multă vreme nu mai avusese convingerea că trăieşte într-o lume bună, în care oamenii pot fi oneşti şi caută să evolueze cumva spre mai bine. Ultimii ani îl obligaseră să accepte cu greu şi după multă suferinţă că viaţa era altfel decât şi-o imaginase. Până şi poveştile lui de iubire parcă se străduiseră să-i demonstreze că a te dărui cu tot sufletul şi toată deschiderea unor oameni, chiar şi celor pe care i-ai crezut a fi cei mai frumoşi şi mai curaţi, este, cel puţin în oraşul ăsta, în ţara asta ori în vremea asta, o fantezie care cere un preţ imens şi, pe cât iubise, pe atât de mult fusese judecat şi respins pentru asta.
„Bai Petrule, tu iubeşti prea mult! Stiu ca sună ciudat, dar oamenii nu-şi pot permite să-şi arunce viaţa în aer doar pentru că iubesc, aşa cum faci tu. Nu ştiu cum să-şi spun, dar...îmi dai sentimentul că prin felul tău de a iubi de fapt o împovărezi pe femeia aia, o sufoci de-a dreptul! Nu trăim romane, trăim o viaţă în care prima regulă este să supravieţuieşti. Tu parcă nici nu mai ţii cont de asta când iubeşti.”
Vorbele astea i le spusese o veche prietenă din liceu, de care de asemnea fusese îndrăgostit mult timp, astfel că ea ştia mai bine decât oricine cum este Petru când iubeşte.
Doar că acum puştiul ăsta, Andrei, reuşise cu inocenţa sa să-i demonstreze că lumea poate fi şi altfel decât fusese obligat să accepte.
Se îmbrăcă în grabă şi ieşi pe balcon pentru a adulmeca vremea: se anunţa o zi perfectă. Se sui pe bicicletă şi porni spre studioul fotografic unde lucra.  În ziua aceea avea să facă poze mai multor copii, clienţii săi favoriţi.
Spre seară se întoarse acasă. Sentimentul bun cu care se trezise de dimineaţă îl ţinuse plin de energie toată ziua şi acum, pedalând, se gândea cu uimire cât de departe se simţea de ziua de ieri când, pe măsură ce se apropia de casă, avea tot mai mult senzaţia că de undeva, din piept, îi atârnă o imensă greutate care îl trage tot mai mult spre pământ.
La colţ de stradă dădu iaraşi peste Andrei, care stătea concentrat asupra unei cărţi de şcoală.
-Ce faci Andrei? A fost bine azi la ora de mate?
-La mate?! Aaaa, da, a fost, îi răspunse copilul ca şi când era vorba de o poveste veche de care de abia îşi mai amintea. Privirea sa deveni însă vioaie când văzu bicicleta pe care stătea urcat Petru.
-Pot să dau şi eu o tură?
-De ce nu? Ia încearc-o!
Puştiul să căţără îndemânatec pe şaua ridicată prea sus pentru el şi, după ce se învârti de câteva ori pe stradă, se făcu invizibil, dispărând după colţul ultimei case.
Petru îl privea cu atenţie şi cu inima strânsă. În el se zbătea atât gândul că aceasta era poate ultima oară când avea să-şi vadă bicicleta, dar şi dorinţa de a crede în onstitatea puştiului, aşa că îşi derula de mai multe ori în minte scena de ieri, când Andrei îl întrebase atât de inocent cât fac 7 ori 8. Nu, nu putea să fie un şarlatan! Un hoţ nu şi-ar fi petrecut timpul făcându-şi temele pe stradă.
Doar că puştiul întârzia să apară. Pe marginea drumului, în lumina tot mai scăzută a zilei către noapte, Petru părea un gigant încremenit, o statuie neagră prin a cărei expresie sculptorul dorea să redea tensiunea aşteptării.
După 25 de minute se clinti din loc şi se îndreptă cu paşi grei către blocul său. Fără să-şi dea seama de unde şi cum, greutatea aceea imensă începea să-i apese tot mai greu pieptul. Deschise uşa din fier, masivă a clădirii şi o lăsă să se trântească în urma sa cu putere, când în spatele său se auzi un clinchet vioi de clopoţel.
-Domnu Petru,  Petru am venit! A fost belea bicla asta! Am trecut repede până acasă să o vadă şi mama să se poată bucura.
Petru se întoarse în stradă cu o privire buimăcită de surpriză.
-Ce, credeai că am plecat de tot cu ea? Ha, haaaa. Pai io nu fur!
-Si zici ca ţi-a placut bicicleta?
-Daaaa, beleaaa! As vrea si eu una, da n-avem noi bani de asa ceva!
-Ei, cine stie, poate ca o s-o capeti.
-Pai de unde? Ca noi n-avem bani, repetă puştiul.
-Ei, nu se ştie niciodată.
În mintea lui Petru se născuse o idee: voia să îi cumpere puştiului o bicicletă. Din păcate, însă, banii de abia îi ajungeau să supravieţuiască şi datoriile pe care trebuia să le plătească îi înecau orice vis propriu şi cu atât mai mult visul de a putea ajuta pe cineva. Cu toate astea, i se păru că apariţia din senin a acestui copil la colţ de stradă nu era întămplătoare. Avea un sens şi, din câte putea el să simtă, un sens bun. Era un fel de mesager trimis să-i amintească despre el, despre adevărata sa natură care începuse de câţiva ani să se ofilească sub apăsarea atâtor  suferinţe. Era o chemare la viaţă.
Noaptea aceea nu putu dormi. Nici nu voia. Îşi făcut o cafea tare, pe care o îndulci cu mult zahăr, apoi se aşeză în faţa computerului şi deschise o pagină albă. Câteva minute privi pagina cu atenţie, ca şi când ar fi aşteptat ca din ea să se ivească tipărit începutul primei fraze. Apoi îşi aprinse o ţigară şi după un moment în care rămase încremenit deasupra tastaturii, începu să scrie lovind repede, aproape cu furie tastele computerului.
La ora 4.20 de dimineaţă, planul era pus la punct: avea să creeze un adevărat eveniment social la care va invita toţi prietenii şi cunoscuţii săi, iar prin donaţiile acestora va reuşi să strângă bani pentru a cumpăra o bicicletă şi poate chiar mai mult, pentru a schimba destinul acestui copil. Pozele pe care le făcuse în prima zi i-au fost martori atunci când a postat povestea întâlnirii sale cu Andrei pe o reţea de socializare, reuşind să strângă sute de voturi pozitive, care au dat postării statutul de „viral”.
-Ai văzut? Dracia a devenit virala! Îi spusese Petru prietenei sale din liceu când veni vorba despre povestea cu Andrei.
-Da, am văzut, răspunse ea cu un zămbet reţinut. Se pare că toţi avem nevoie să credem că lucrurile pot fi şi altfel decât ne-am obişnuit, adică prost...
Petru era suprins de impactul poveştii sale, dar în acelaşi timp simţea că tot entuziasmul pe care îl avea era ca o energie imensă capabilă să mişte sufletele a zeci şi sute de oameni.
Evenimentul avu loc într-o sămbătă, într-un cunoscut parc  bucureştean. Era programat să înceapă la ora 14. Petru venise înainte cu mult timp pentru a fi sigur că totul va decurge aşa cum plănuise. Aproape de ora de începere, dădea deja semne de nerăbdare şi emoţie. Îşi anunţaseră participarea cel puţin 100 de prieteni de pe reţeaua de socializare. În plus, îi promiseseră că vor veni şi alţi cunoscuţi cărora le povestise de Andrei şi de dorinţa lui de a-i cumpăra o bicicletă copilului.
La ora 14, parcul era însorit şi mirosea a miere de tei. Copii de câţiva anişori îşi strigau părinţii entuziasmaţi, iar aceştia din urmă îi priveau atent cum se cocoaţă pe tobogan. Câteva fete cu pantaloni scurţi treceau legănându-se pe role, iar câteva perechi de îndrăgostiţi se opreau îmbrăţişându-se pe alee şi apoi se îndepărtau strângându-şi mâinile cu putere.
Niciun inviatat nu îşi făcuse încă apariţia.
La ora 14.35, apăru o fată în jeanşi şi tricou, cu un rucsac în spate. Văzând-o cum caută din ochi ceva, Petru înţelese că este unul dintre cei care îşi anunţase venirea. O primi cu entuziasm.
La ora 15 erau în total 7 persoane venite.
Petru se gândea că nu alesese bine ora 14, pentru că era ora la care lumea stă la masă. Dar evenimentul dura trei ore, aşa că ceilalţi invitaţi puteau veni oricând.
La ora 16 erau 13 persoane.
După aceea nu a mai venit nimeni.
Petru se întoarse acasă cu sufletul frânt. Din contribuţia celor care veniseră strânsese cu greu 500 de lei. Era puţin, foarte puţin şi nu-i ajungeau să cumpere o bicicletă. Cu toate astea, cei care contribuiseră, în cea mai mare parte a lor studenţi, dăduseră cât de mult îşi permiseseră. Dar unde erau prietenii săi maturi, oamenii aşezaţi şi înstăriţi, indivizii care promiseseră că vin, prietenii apropiaţi, toţi cei care păruseră atât de entuziasmaţi de iniţiativa sa? Unde dispăruseră cu toţi? Ar fi vrut să-i poată întreba, dar nu ar fi vrut să le asculte răspunsurile. Cu siguranţă că ar fi avut fiecare motive bune pentru care nu veniseră. Orice ar fi fost mai important decât să contribuie la fericirea unui copil.
-Cum a fost? îl sună să-l întrebe prietena din liceu.
-A fost...cum a fost. Dacă ai fi vrut să afli, ai fi venit.
-Petru, ţi-am spus că nu voi fi în Bucureşti atunci!
-Da, sigur, nu era nimeni în Bucureşti atunci....Toţi erau, ca prin farmec, plecaţi.
-Nu exagera! Eşti copil! Oamenii din ziua de azi sunt ocupaţi! Au atatea pe cap...trebuie să înţelegi şi tu!
-Înţeleg că au fost mulţi oameni care au promis şi nu a venit niciunul dintre ei. Dar bănuiesc că de acum trebuie să-mi regândesc noţiunea de prieteni.
-Ţi-am spus, eşti copil! Trăim într-o lume în care un simplu angajament scris pe internet nu valorează nimic. Nu te poţi aştepta la nimic de la aşa ceva...
-Da, trăiţi în lumea voastră. Eu o să trăiesc în lumea mea, spuse Petru şi încheie convorbirea.
Nu renunţă. Vându unul dintre obiectele de artă rămase moştenire de la mama sa şi făcu rost de bani pentru a cumpăra bicicleta. Când apăru cu ea pe stradă, copilul se afla tot la colţ, în aceeaşi poziţie studioasă în care îl găsise în fiecare zi.
-Andrei, am ceva pentru tine!
Puştiul ridică privirea şi-l salută de parcă nu se mai văzuse de mult timp.
-Aaaa, domnu Petru! Ce mai faci? Nu mai ai bicla aia misto?
-De fapt, Andrei, am o bicicletă pentru tine?
Copilul nu reacţionă.
-Uite, mă, bicicleta asta e a ta!
-Adică pot să dau şi eu o raită cu ea?
-Poţi să dai şi o sută! E a ta a ta!”
-Pe bune?!!!!!!!!!
-Da, pe bune. Nu vrei să o încerci?
Puştiul sări imediat de la locul său, trântind caietul de matematică pe jos şi se cocoţă pe bicicletă.
-Mamăăăă, să vezi ce o să zică Umflatu!
-Cine e Umflatu, ma?
-Unu de la noi, răsunse în grabă puştiul şi o rupse la goană pe bicicletă, umplând strada de viraje şi salturi pe roţi.
-Multumesc mult! E beleaa!
-Să cresti mare si mai ales sa iei note mari!
-Da, da, Iau, iau! Si copilul dispăru după colţul ultimei case.
Petru rămase iar în urma sa zâmbind. Nu fusese nimeni martor al acestui eveniment, dar, în sufletul său, se simţea cel mai împlinit dintre pământeni. Simţea că adusese o rază de soare în viaţa unui copil şi mai ales a unui copil căruia nimeni nu-i va acorda niciodată şanse ori crezare.
Petru scrise povestea lui Andrei. O televiziune îl invită să vorbească despre ea, iar el aminti de întâlnirea cu copilul, despre supriza pe care o avusese când fusese întrebat cât fac 7 ori 8, de evenimentul din parc şi despre bucuria copilului atunci când primise bicicleta. Nu a spus nicio vorbă despre nepăsarea celorlalţi, nu a scos niciun cuvânt despre prietenii care nu-i fuseseră alături si nici despre faptul ca, dupa ce primise bicicleta, Andrei disparuse de la coltul strazii. Petru dorea ca oamenii să creadă în bine şi să continue să creadă că lumea poate fi şi altfel decât suntem obligaţi să credem...
Epilog
Intr-o zi, in timp ce venea de la serviciu, prietena din liceu a lui Petru trecu pe lângă un băieţel asezat pe jos, pe strada, care ţinea pe genunchi o carte. Era concentrat si parea ca isi noteaza cu atentie ceva. Isi aminti povestea lui Petru, dar isi dadu seama ca este vorba de un alt copil, pentru ca pe Andrei il cunostea din fotografii. Trecu mai departe cu o oarece retinere in suflet cand in urma sa auzi o voce: „Doamna, doamna!”
Se opri sovaind.
-Doamna, doamna, nu va suparati! insista copilul. Doamna, ziceţi-mi şi mie, cât fac 7 ori 8?
Un fior rece o trecu pe sira spinarii. Ii venea sa se intoarca si sa-i smulga copilului cartea prefacuta din brate. Dar se opri. Nimeni nu ar fi inteles...
Grabi pasul.
In mintea ei se invartea furia, revolta si neputinta de a face ceva. Ii venea sa planga si ar fi vrut sa-i povesteasca tot celui care tocmai se oprise induiosat langa copil si, dupa ce ii raspunsese „56”, ii strecurase in mana o banconta de 10 lei. Dar ce sens avea? Nu ar fi oprit nimic din ceea ce este.
Se indeparta. Gandindu-se la Petru in mintea sa se nascu o idee: "Nu, Petru nu trebuie sa afle niciodata despre asta! El trebuie să continue să creadă că lumea este mai bună decât atât. Are nevoie de asta. Si eu am nevoie de asta!” isi spuse ea, si coborî repede scările metroului unde se amestecă în mulţime.












miercuri, 4 iunie 2014

Gracias a la vida


Era ultima zi in Barcelona. Vazusem cam tot ce se putea vedea in 7 zile. Imi umplusem ochii de culorile si formele lui Gaudi, la care visam sa ajung de atatia ani. Bantuisem pe strazi, prin piete, pe plaja, in port, pe bulevarde...Si totusi aveam senzatia ca voi pleca fara sa-mi fi implinit un vis.

Imi doream ca macar o zi sa nu mai vizitez. Imi doream sa ma asez la o masa si sa privesc oamenii, sa ascult zgomotul strazii, ori sa surpind de undeva un fir de muzica.

Dar n-am facut acest lucru.

Pana si in ultima zi am alergat, incercand sa mai vad ceea ce imi scapase. Si din pacate era mult, mult, iar eu nu puteam acoperi tot.

In cele din urma am cedat. Eram atat de obosita incat nu-mi doream decat sa ma vad odata in avion in drum spre casa. Asa ca m-am asezat pe o banca de piatra intr-o piateta. Si am privit.

Am privit cu nesat tot ce se intampla in jurul meu, ca si cand pana atunci nu vazusem nimic. Am privit grupul de oameni care duceau dupa ei un balon cu o forma de calut sau nu mai stiu ce animal, copiii care se jucau, porumbeii care se coborau pe scarile catedralei din fata mea, perechi de oameni, oameni singuri, grupuri…

Dintr-o data am auzit o melodie. De fapt, era cineva in piateta care canta de mai mult timp, dar pe care eu doar atunci l-am auzit. Canta simplu, acompaniat doar de o chitara. O voce clara, cu iz invechit, ca al cataretilor latini de alta data.

M-am apropiat.

Canta despre Lucia. Un tango pe care nu-l mai auzisem, dar care oprea timpul in loc si ma facea sa am gandul nebunesc ca mi-ar placea sa iau cu mine cumva tot ce era acolo pentru a arata lumii cat de frumos era momentul acela. Atat de mult ma bucura ceea ce traiam!

M-am asezat cuminte langa batranelul care canta. Un cantec, apoi altul si altul si altul…toate atat de frumoase! I-am cumparat un cd, apoi pe al doilea si apoi pe al treilea. Doar atatea avea. Costau doar 10 euro…

Alex il filma pe batranelul venit tocmai din Venezuela, in timp ce eu aproape ca dadeam sa plang de atat frumos.

In fata lui se opreau cupluri de indragostiti si se imbratisau. Erau atat de frumosi, incat nu puteai sa nu intelegi ca traiesc cea mai pasionala poveste de dragoste din cate au fost. Asa cum traiam si eu.

Copii, parinti, bunici…

Cam dupa un sfert de ora, in grupul de auditori se strecoara o familie: parintii si fetita. Erau in mod evident turisti, veniti, cel mai probabil, din America Latina, dupa cum arata fizionomia. Parintii destul de inaintati in varsta. Probabil peste 50 de ani. Fetita poate ca ar fi avut varsta adolescentei, dar, pentru ca suferea de Sindromul Down, parea doar un copil mare si se comporta ca atare. Toti trei se inclinau in acelasi ritm pe muzica, intr-o armonie perfecta.

Dupa ce s-a terminat un catec, tatal fetitei se apropie de batranelul care canta si i-a soptit ceva la ureche. Acesta ii raspunde zambind: Por supuesto que si! (Sigur ca da!)

Isi ia in brate chitara si du pace isi trece o data mana peste corzi, ca si cand ar fi intrebat-o daca este pregatita pentru ce urma, incepe sa cante: “Gracias a la vida, que me ha dado tanto…”

Fetita cu Sindrom Down pare fericita. Din gentuta ei scoate dintr-o data un microfon de jucarie, din plastic, si se aseaza langa batranel cu aerul ca l-ar acompania.

Tatal ei o priveste cu ochii inlacrimati de iubire si bucurie. De-o parte, mama, demna intr-o suferinta intiparita evident pe chip, se lasa prinsa de mana de tata si chipul ei se transforma intr-o mare de iubire.

Nicicand nu am vazut atata recunostinta si atata iubire pe chipul cuiva! Niciun copil, cat de reusit si frumos ar fi fost, nu a reusit sa transmita parintilor sai atata iubire si acceptare cata transmitea acea fetita cu Sindrom Down, care canta fericita alaturi de batranelul de Venezuela.

Gracias a la vida que me ha dado tanto
Me dio dos luceros que cuando los abro
Perfecto distingo lo negro del blanco
Y en el alto cielo su fondo estrellado
Y en las multitudes el hombre que yo amo.

 

Multumesc vietii care mi-a daruit atatea

Care mi-a dat doi luceferi pe care, atunci cand ii deschid

Disting perfect negrul de alb

Si in cerul inalt, bolta instelata

Si dintre toti, pe cel ce l-am iubit.

 

Calatoria in Barcelona asa s-a incheiat. In sfarsit, primisem si ultimul dar pe care il asteptam.

 

marți, 27 mai 2014

un cersetor de bun simt


Ieri ajunsesem la limita. Da, imi place sa ajut oamenii, da, o fac cu drag, dar in ultima vreme nu imi mai apartin deloc. Daca nu e mama care a fost in spital, e bunica pe care o vad rar si imi tot reprosez ca trebuie sa-i acord mai mult timp ca nu se stie cat o mai am alaturi. Daca nu e catelul care trebuie scos in parc, e casa in care trebuie sa fac ordine, daca nu e nu stiu ce actiune umanitara, e telefonul unui prieten, cunoscut sau chiar necunoscut care imi cere ajutorul, sfatul, contributia. Daca nu e una e alta. In sfarsit! Ieri nu mai voiam sa mi se ceara nimic, sa mai aud pe nimeni plangandu-se, vaicarindu-se, cerand.

Drept care iau catzika sa o scot la plimbare in parc. (ziceam ca nu mai fac ceva pentru nimeni? Ziceam prost.)

Cand sa ma dau jos din masina, vad de la distanta cum vine catre mine un batranel, cu intentia vadita intiparita pe fata ca avea sa-mi ceara ceva.

Deschid portiera, ies si cum batranelul ajunsese in dreptul meu si tragea aer in piept sa zica ceva, il atac eu mai intai si-i zic: NU, azi NU! Azi n-am chef sa mai dau nimic, nu mai suport sa-mi ceara nimeni nimic!

Batranelul se uita la mine cu palaria data pe ceafa si-mi zice pe un ton impaciuitor: Da, fata lu tata, te inteleg. Ca si mie imi cer unii uneori tigari de ma capiaza de cap. Ba imi cer una, ba imi cer alta…si eu tot le dau. Macar matale esti mai breaza, dar eu sunt un prapadit si tot nu conteaza. Voiam un foc de tigare.

Trag hotarata de lesa catzicii si ii zic: Bre, azi nici fum n-am!

Bine, nu-i problema! Sa-ti fie de bine!

Am plecat la alergat prin parc. Am lasat in urma o parte din oboseala, din ganduri. Cand m-am intors la masina parca as fi vrut sa-l mai gasesc acolo. Cred ca m-as fi oferit eu sa-i dau ceva. Prea a fost de bun simt!

joi, 15 mai 2014

alinta-ma!


Hai, maaa, alinta-ma si tu pe mine un pic! Zi-mi ceva frumos, o vorba buna…

Cum vrei sa te alint? Adica…ce sa-ti zic?

Tu vorbesti serios? Adica vrei sa-ti zic eu cum sa ma alinti pe mine?

Pai nu te alint tot timpul?

Nu.

Cum “nu”?

Asa simplu> NU. De fapt, in ultima vreme esti mai mult absent. Sunt cu tine, dar ma simt singura.

Prostii!

Da, prostii. O sa vezi tu!

Ce sa vad?

O sa vezi…

Daca incepi cu amenintari din astea, chiar ma enervezi!  Acum ce ti-ai luat mutra asta imbufnata?


Zi, fata, ce te-a apucat? Esti in zilele alea?


Clar, asta e!

Nu sunt, dobitocule, in nicio zi!

Da’ in ce zi esti? In aia in care ti-ai propus sa ma enervezi pe mine?

Clar, nu pot discuta rational cu tine. Ai zis femeie si cu asta ai terminat tot!

Auzi, daca tot te duci asa convinsa la bucatarie, poate imi aduci si mie un sendvis. Cred ca am ars cam multe calorii de cand ma chinui sa-mi dau seama ce e in capul tau.

Usa trantita.

Bine si asa. Chiar mai bine.

 

 

Ce faci? Ti-ai facut doar tie sendvis? Bine, ma! Si dupa aia zici ca nu te alint!

Ti-am zis!

Ce mi-ai zis?

Ti-am zis ca o sa vezi tu!

Ce sa vad?

Uite, acum stai si casti ochii la mine ca prostu. Nu-ti fac niciun sendvis.

Deci asa!

Exact asa.

Vezi, de asta nu te alint!

Ca nu-ti fac sendvis?

Si de asta. Si de altele…

A-ha. Care altele?

Altele…

Da-mi un exemplu concret, sa nu mor proasta.

Uite, ca de exemplu…nu stiu, nu-mi vine nimic in minte acum. Dar sunt multe.

Nu e nimic, iti zic eu. Doar pretexte. La inceput nu erai asa.

Nici tu.

Adica cum eram?

Erai mai…draguta cu mine. Aveai grija sa-mi faci si mie un sendvis, ne uitam impreuna la tv. Te aranjai si tu un pic mai mult.

A? Deci acum sunt urata!

Nu esti, fata, urata. Tot draguta esti.

Dar nu frumoasa.

Ba esti si frumoasa cand vrei tu.

A-ha. Doar atunci. Si in rest sunt urata!

Ma omori!

Si tu pe mine! Acum sunt si urata si nesuferita!

Cand esti ca acum, da! Esti si urata si nesuferita! Ma enervezi de-a dreptul!

….

….


Ce-ai, ma, plangi? Offf…Hai, potoleste-te! Sulfa-ti nasul ca arati ca naiba. Hai cu tata!

Las-ma ca’s si ulta si nesufleita!

Ce zici, ma? Nu inteleg nimic.

Sunt si urata si nesuferita!

Nu, nu esti! Am fost si eu rau. Stii ca te iubesc. Hai, nu mai plange.


Vezi acum dupa ce ai plans ochii tai par verzi. Stii…cum este marea spre seara. Si buzele ti s-au facut mai rosii. Imi vine sa le musc. Esti tare frumusica.

Zambet.

Si cand zambesti, vezi ca se insenineaza si afara? Nu mai plange, prostuto!

Offf…nu puteai sa-mi spui asa de la inceput?

 

 

 

 

miercuri, 14 mai 2014

Ce loser!


Suntem invatati sa speram, sa vrem, sa ne proiectam un viitor luminos. Suntem educati de mici sa fim tari, sa luptam, sa fim puternici, sa avem abilitatea de a ne transforma visele in realitate. Totul este menit sa construiasca un viitor in care noi vom fi mai buni decat ceilalti, vom putea obtine mai mult, vom fi mai inteligenti, mai talentati, mai bine pregatiti.

Spun “suntem”, dar in realitate ma refer la generatia de acum. Generatia mea era mai degraba constransa sa se multumeasca sau sa accepte ce era dat. Dar si noi a trebuit sa invatam, ceva mai tarziu, ce-i drept, sa devenim niste “luptatori”.

Mamele se falesc cu copiii lor din fasa. La cateva luni de viata, pandesc orice sclipire de inteligenta a copilului si majoritatea mamicilor spera in sinea lor ca au un copil de cristal, de portelan, de diamant, dar nu din carne si oase.
Mama mi se mandrea ca nepota-meu, la vreo 5 anisori, i-a dat nu stiu ce replica. “Ce destept e!” zice mama, din rolul de bunica. Eu ii raspund: “Mama, copilul e normal de inteligent. Doar daca era maimuta nu ar fi fost capabil de o astfel de formulare”. Ce dezamagire!

Ceea ce nu ne invata nimeni, insa, este sa fim impacati si fericiti.

Proiectand atatea planuri de viitor, pierdem adeseori sansa sa intelegem ce ne cere cu adevarat sufletul. In speranta ca statuia noastra se va cocota pe cele mai inalte culmi pierdem simtul realului si al masurii noastre. Si, cumva, ne confruntam la un anumit moment al vietii noastre cu gandul unei vieti ratate. Dar asta nu pentru ca nu am fi realizat lucruri obiectiv importante, ci pentru ca, poate, planul sufletului nostru nu era cel pe care noi l-am faurit in dorinta noastra de a fi cei mai buni.

Ce farsa! Ce dezamagire! Si ce realitate greu de suportat sa vezi ca tu nu ai fost menit sa fii sef peste o companie si sa obtii venituri grase, ci un om caruia ii place sa gateasca. Ce rusine sa vezi ca barbatul viselor tale nu este avocatul sau doctorul apreciat in societate, ci un barbat simplu care te face sa zambesti in fiecare dimineata. Ce palma peste obraz sa constati ca te simti mai bine in sanul familiei pe care ai intarziat sa o fauresti atatia ani in favoarea unui statut profesional stralucitor. Ce esec sa vezi ca esti, in realitate, mai simplu de satisfacut si fericirea ta sta in lucruri mai marunte decat ti-a permis educatia ta sa crezi. Ce “loser”!

As fi vrut sa fi stiut de la inceput ca planul meu de viata nu inseamna sa fiu mai buna, ci mai impacata cu mine insami. As fi vrut sa fi fost educata de la bun inceput sa-mi accept dorintele si tenditele sufletesti decat standardele societatii. As fi vrut sa fi invatat de mica dreptul de a fi eu insami, in pofida credintelor societatii. Nu e tarziu nici acum si, desi drumul a fost greu, ii multumesc lui Dumnezeu ca totusi m-a trezit la realitate.

Sper ca daca voi avea vreodata bucuria sa am copil sa-l invat sa isi traiasca viata in bucurie si impacare cu sine, iar nu intr-o perpetua si obositoare competitie.

 

joi, 8 mai 2014

Adevarata putere


Sa fii puternic…are atatea sensuri! Pentru unii inseamna sa poti conduce lumea, pentru altii sa poti renunta la tot, pentru unii inseamna sa poti dobandi ceea ce iti doresti, in timp ce pentru altii sa poti darui,  unii se simt puternici cand au in spate sprijinul si acceptul multora, in timp ce altii se simt puternici cand reusesc sa nu se teama de a fi singuri…

Puterea inseamna atat de multe lucruri si poate nu ar fi  gresit daca am incerca sa definim mersul unui om prin viata dupa sensul pe care el il da puterii. Dar mai ales dupa ceea ce alege sa faca atunci cand detine puterea. Pentru ca ea iti da dreptul de a construi, dar si de a distruge, de a face lumea mai buna sau de a o face mai rea.

Cu toate astea, din experienta mea de viata, am invatat ca puterea nu este suficienta pentru a te face pe tine ori pe ceilalti mai fericiti. Pentru ca iubirea, echilibrul, armonia nu se impun niciodata. Tot ce este necesar, este un dram de iubire. De unde ma gandesc ca iubirea este singura putere spre care ar trebui sa tindem.

joi, 24 aprilie 2014

Iubire neconditionata

Aud atat de des vorbindu-se despre iubirea neconditionata. Oamenii incearca sa o aplice in relatiile de cuplu, in relatiile de familie si chiar fata de straini. Sa iubesti fara sa astepti nimic in schimb...
Eu una recunosc ca nu pot aplica acest concept la fel de usor ca altii. In mine sunt inghesuite de-a valma toate sentimentele umane care cuprind orgoliu, furie, reactie, invidie... In fine, poate in cantitati neglijabile, dar suficient cat sa strice minunea de "iubire neconditionata".
Cu toate acestea am avut privilegiul -pentru ca, da, consider ca este un privilegiu- sa traiesc acest sentiment de cateva ori in viata mea. Si, in istoria mea personala, iubirea neconditionata s-a lasat descoperita fata de persoane pe care as fi avut motive sa nu le mai iubesc -daca o facusem vreodata-, ba si mai mult, fata de persoane care in anumite momente si-au meritat furia mea.
Asa am descoperit ca, indiferent de relatia mea mai mult decat incordata cu mama pe care am avut-o in anumite momente, nu ma puteam opri sa o iubesc. Mai mult, am aflat ca desi am un orgoliu imens, mai mare mi-a fost dorinta de impacare si de apropiere de ea. Cea mai lunga "despartire" de ea a durat cateva luni, timp in care am fost intr-un doliu sufletesc permanent, fara sa imi dau seama de ce. Intr-o zi m-am hotarat sa o sun, sa trec peste acel ghem din stomac care imi spunea ca un eventual telefon ar ignora toate cuvintele pe care ni le spusesem mai mult sau mai putin indreptatit, si sa vad ce face> "Ce mai faci, mama?" Si ea, ca si cand imi asteptase telefonul toata ziua a inceput sa-mi insire vesela tot felul de povesti despre ea si despre nepotelul meu. Atunci mi s-a facut soare in suflet si am recunoscut pentru prima oara ce simteam: "cred ca asta se numeste iubire neconditionata".
Un sentiment asemanator am trait pentru un  om care a iesit din viata mea atunci cand aerul pe care il respiram nu-mi era suficient daca el nu era in preajma. A iesit pur si simplu, pentru motive bune, pe care Dumnezeu le stie. Nu mai conteaza...
Si atunci am avut acelasi sentiment. As fi putut sa ma infurii, sa imi spun ca nu m-a meritat, sa ma consolez transformand iubirea in ura, asa cum se obisnuieste, din cate am inteles.
Eu, in schimb, m-am trezit ca il iubeam in continuare, ca aerul era la fel de rarefiat in lipsa lui si ca atunci cand, pentru un motiv sau altul ne-am mai intalnit dupa ce ne-am despartit, nu ma puteam abtine sa zambesc si sa simt ca traiesc din nou. Desi stiam care este realitatea.
Si iar mi-am spus atunci: "cred ca asta se numeste iubire neconditionata. Nu-mi da nimic si totusi eu iubesc. Deci iubirea e a mea, nu? Nu trebuie sa o astept de la altii. Ei pot veni sau pot pleca din viata mea, dar daca eu iubesc, asta nu-mi poate lua nimeni. Asadar... iubirea este neconditionata pentru ca imi apartine, nu pentru ca mi-o da altul.Hmm...Bine de stiut!""
Am plecat pe drumul meu in viata mai departe, singura, luand cu mine ce era al meu: iubirea.
Asta...pana in ziua cand cineva, privindu-ma, a reusit sa vada in mine ceea ce multi nu vedeau. Si atunci a impartit cu mine iubirea lui.

miercuri, 23 aprilie 2014

Pozitia mamei


O priveam cum statea in fata mea, prabusita in fotoliu, imbracata inca in pardesiu si incaltata cu ghetele ei mai degraba comode decat aratoase. Mama.
Altadata un munte de fier de care ma izbeam adesea cu furie, acum imi invadase garsoniera ca o straina, cerandu-si parca scuze pentru deranj. Gentile de voiaj care o incadrau erau tot ce mai culesese dupa o viata de munca si lupta continua. Cu oricine, cu orice…
Cocotata in varful canapelei si purtand inca pantalonii de camuflaj barbatesti cu care dimineata sarisem ca din pusca sa o salvez de gesturi brutale sau cine stie ce alta grozavie, ma uitam la ea cu chipul impietrit.
„Ce ai facut cu tine? Ce ai facut cu noi?? Cum de ai putut fi atat de…inconstienta?” As fi vrut sa-i strig toate acuzele astea in fata, dar ea nu ma lasa. Incerca, culmea culmilor!, sa se dezvinovateasca, sa se justifice.
„Eu am crezut ca mai este mult timp…ca nu o sa fie atat de repede. Si Diana mi-a spus asa si acum…uite ca nu mai raspunde la telefon. Si oricum…in notificare nu spunea cand vor veni si eu aveam dreptul sa contest. Asa mi-a spus Diana!”
„ Diana e o cretina, mama! Este doar o nenorocita care te-a aruncat pe tine in gura lupului sperand ca daca prin minune va iesi ceva, o sa ia ea osul cel mare! Si nu m-ai crezut cand ti-am spus. Atunci iti eram dusman si ea prietena si confidenta. Unde este ea acum?”
„Nu stiu…a plecat la munte…”
„Da, ce convenabil… Iar tu esti aruncata in strada ca un caine!”
Nu, mama mea nu era proasta, doar ca atunci prefera sa evite adevarul. Prefera sa minta, sa pretinda, sa indruge tampenii decat sa recunoasca ceea ce era evident: ca pierduse o lupta pe care stiam de la inceput ca o va pierde, dar pe care se incapatanase sa o poarte. Si ce era cel mai grav era ca dezastrul ei ne afecta pe toti. Pentru ca desi nu puteam sa ne suportam prezenta mai mult de o ora la un loc fara sa ne certam, eram legati unii de altii ca ramurile unui copac. Eram, greu de crezut, o familie.

                                                                 .........................

Ma trezisem de dimineata cu un sentiment straniu de calm. Nu mai fusesem atat de calma si de senina de saptamani intregi. Indraznisem chiar sa imi spun ca viata nu este atat de grea pe cat mi se parea uneori si ca de fapt asta ar fi starea mea naturala. Nicio grija, nicio strangere de inima.  De unde atata liniste?

„Alo, da?”

„Patty, au venit sa o dea afara pe mama.”

O clipa nu am aer. Incep sa tremur fara sa ma pot opri.

„ Ce face…ce facem acum?”

„Nu stiu, dar nu o putem lasa singura. Te poti duce tu? O sa vin si eu mai tarziu.”

Inchide. In urechi in persista un zgomot ascutit si mi-e frig, mi-e tare frig si tremur.
Stiam ca acest moment urma sa apara, dar de la un timp preferasem sa-l ignor asa cum ignori cea mai urata dintre certitudinile viitoare. Va fi. Cand? Nu se stie. Avocata, Diana, spunea ca peste mult timp. Cand incercasem sa vad despre ce este vorba in dosar mi-am dat seama ca acel timp era de fapt scurt, foarte scurt, dar mama inchisese ochii la tot ceea ce ii spuneam eu. Eu eram doar un copil-copilul ei- si desi aveam aceeasi varsta ca a Dianei, Diana stia si eu nu. Nu eram inca un om demn de incredere.

Asa ca si eu am inchis ochii si am preferat sa cred ca mama mea stie ce face. Desi stiam ca nu stie.

Si iata telefonul care anunta sfarsitul povestii. Mama pierduse, iar singurul ei sprijin acum nu erau decat copiii ei. Stiam ca, cel putin la inceput, toata povara noi aveam sa o purtam. Si mi s-a facut frica. Cea mai mare teama pe care am trait-o vreodata.

Mi-am strans genunchii la piept incercand sa gasesc o solutie. Dar frica imi paralizase orice gand, orice putere in timp ce corpul continua sa inghete. Un ger ce venea din adancul fiintei mele.

„Doamne, acum nu mai e de gluma. Nu mai am nevoie de minuni, nu mai am nevoie de trimisi deghizati care sa ma ajute. Am nevoie de Tine, ACUM!”

Stateam cu fruntea inca lipita de genunchi cand cineva m-a acoperit cu o pelerina groasa si calda care a topit frigul. M-a luat usor in brate si m-a strans. Toata teama, tot tremurul a disparut. Am ridicat uimita ochii, dar nu era nimeni, iar pe umerii mei nu statea nicio pelerina. Insa eu zambeam. De unde atata liniste, de unde atata calm?

Mi-am tras pe mine pantalonii de camuflaj, un tricou si am alergat sa-mi salvez mama.

Am gasit-o inconjurata de opt barbati in uniforme, pierduta in explicatii fara sir. M-am asezat intre ea si acei barbati si am stiut ca nimeni nu o va atinge, nimeni nu o va rani. Era mama mea!

Seara, dupa ce am muncit cu greu sa strangem munca de o viata in cateva camioane si sa le trimitem intr-un depozit, am ajuns acasa. Ne-am prabusit amandoua pe unde am apucat si acum urma sa ne confruntam cu realitatea. Iar mama mea, care o viata intreaga ma invase cum trebuie sa fiu puternica si fara mila fata de compromisuri, bajbaia intr-o minciuna pe care nici ea nu o credea, dar care era singurul drog care o facea sa suporte ceea ce traia.

Mama…

Imi venea sa strig la ea sa o trezesc la realitate, dar vedeam ca e mai mult decat putea indura.

Mama…

As fi vrut sa o las singura sa suporte toate consecintele dezastrului ei, dar ma durea mai mult decat daca m-as fi abandonat pe mine.

Mama…

Lacrimile ei, atat de rare, lacrimile unui om pe care in viata mea nu-l vazusem plangand mai mult decat ai putea numara pe degetele de la o mana, ma doborau si nu-mi sopteau decat un adevar: ca oricat de mult mi-ar fi gresit si oricat de mult m-as fi inversunat impotriva ei, nimic nu ma putea opri sa o iubesc.

„Mama…lasa ca o sa vedem noi ce o sa facem. Dumnezeu are grija de noi…O sa o scoatem la capat. Hai sa dormi!”

Si i-am facut semn sa se aseze pe cealalta jumatate de pat.

Ca si cand cineva i-ar fi mutat trupul suferind, s-a asezatpe marginea patului, cu spatele la mine, privind in gol.

„Ce e, mama, de ce nu dormi?”

„ Ma gandesc la sora ta, cum s-o descurca cu cel mic? Ce greu i-o fi!”

M-am intors cu fata catre perete si mi-am inghitit lacrimile. Am inteles ca mama mea nu imi mai putea purta de grija. Poate ca de acum eu trebuia sa-i port de grija, eu trebuia sa fie cea care vegeaza si lupta fara sa se astepte niciodata sa fie intrebata cum se simte ori daca mai poate.

Am adormit intelegand ca pe lumea asta suntem singuri, insotiti doar de Dumnezeu, intelegand ca si cei de la care am asteptat in mod firesc sprijin s-ar putea sa se dovedeasca intr-o buna zi incapabili sa ni-l mai ofere.

Am adormit singura, doar cu mine.

Asa am devenit om.

 

 

 

vineri, 4 aprilie 2014

Sfatul unei femei catre o fata

Azi am venit cu metroul spre casa. Eram adancita in ganduri cand fara voia mea am auzit un fragment de discutie: o fata ii reprosa unui baiat ca este distant, iar el, cu un zambet ironic si detasat incerca sa-i explice ca nu este asa, ci ca pur si simplu "asa este el". O mare parte din cuvintele lor se pierdea in zumzetul metroului si al anunturilor pe care Metrorexul le tot facea cu privire la siguranta circulatiei cu metroul. Asa ca tot ce mi-a ramas de facut a fost sa le citesc povestea privindu-i.
Am coborat dupa doua statii, purtand cu mine un regret. As fi vrut sa-i spun acelei fete ceva, dar nu am avut aceasta sansa. Am sa scriu insa aceste cuvinte ca o scrisoare pe care o adresez oricarei tinere femei. O scriu ca o sora mai mare, o femeie de 35 de ani care a reusit sa cunoasca o parte din lumea in care traieste. Este adevarat, traind tot ceea ce va scrie mai jos.
Draga mea sora,
Sa nu te indragostesti!
Sa nu te indragostesti de acel barbat pentru care iubirea ta este doar o alta fila nenumerotata intr-o agenda de telefon!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care iti cere trupul inainte sa-ti admire sufletul! Ai grija, caci pasiunea lui pana te va avea te poate amagi usor! Nu este dragoste.
Sa nu te indragostesti de acel barbat pentru care tu esti doar hrana orgoliului sau!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care nu are rabdare sa te cunoasca si nici de acel barbat care nu-ti respecta valorile tale de viata!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care nu-si respecta familia si care, in general, nu respecta nimic!
Sa nu te indragostesti de un barbat care minte, oricare ar fi motivul pentru care o face!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care a inselat, caci te va insela si pe tine!
Sa nu te indragostesti de acel barbat care a lovit o femeie, caci, indiferent ce iti va jura acum, peste un timp tu vei fi cea doborata!
Sa nu te indragostesti de un barbat care nu are onoare, care nu-si tine cuvantul sau care incearca sa-i insele pe ceilalti, pentru ca alte repere nu va avea nici in relatia cu tine!
Sa nu te indragostesti de un barbat care priveste deasupra ta si nu in adancul ochilor tai!
Sa nu te indragostesti de un barbat cu maini butucanoase, decat daca ele au devenit asa prin rezultatul unei munci oneste si asidue. Altfel tradeaza un suflet brutal.
Sa nu te indragostesti de un barbat care, in timp ce tu te pierzi in ochii lui, iti povesteste despre alte femei!
Sa nu te indragostesti de un barbat care are obiceiul de a-si alege din cand in cand o noua partenera, din ce in ce mai tanara pe masura ce el imbatraneste, cu care are un nou copil. Nu esti pentru el decat o sursa de energie si nu vei fi tu cea care ii vei pune capastrul.
Sa nu te indragostesti de un barbat care nu are timp pentru tine!
Sa nu te indragostesti de un barbat care iti cere sa faci lucruri care sunt impotriva convingerilor si simtirilor tale!
Sa nu te indragostesti de un barbat care te considera posesia lui si e gelos!
Sa nu te indragostesti de un barbat care nu te lasa sa fii in continuare un om liber!
Sa nu te indragostesti de un barbat care bea!
Sa nu te indragostesti de un barbat care te foloseste, indiferent de modul in care o face!
Sa nu te indragostesti de un barbat care se iubeste atat de mult incat nu mai are loc si de tine in sufletul sau!
Sa nu te indragsotesti de un barbat care nu este capabil sa-i spuna "nu" mamei sale! (stiu unele femei de ce)
Sa nu te indragostesti de un barbat pentru care trebuie sa pretinzi ca esti altceva sau altfel decat esti!
Sa nu te indragostesti de un barbat pe care sa-l implori sa te iubeasca!
Sa nu te indragostesti de un barbat cu colurile buzelor trase in jos, caci ele nu exprima decat dispretul pe care il poarta tuturor. Si tie.
Stai dreapta in fata unui barbat si iubeste-te asa cum esti.
Asa cum am invatat toate aceste lucruri despre lume, asa am invatat ca pentru fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu, este un om potrivit si care ne va iubi, ne va respecta si ne va dori exact asa cum suntem.
Asuma-ti dreptul tau de a alege ce este mai bine pentru tine si, daca nu te-ai indragostit inca, atunci poate vei fi mai atenta cand iti vei darui inima data viitoare. Iar daca totusi ai facut-o si nu esti fericita, sa stii ca ai mereu posibilitatea de a inchide o usa si de a incepe un nou drum.
Iti urez sa fii un om fericit!