Intalnirile din viata noastra

 Anul asta am trait mult. Daca s-ar derula un film cu viata mea din 2020, probabil ca ar fi cateva momente romantice, unele motivationale, altele de-a dreptul glorioase, dar s-ar gasi si scene cu multa singuratate si tacere. Ei bine, exact in momentele alea cand in afara nu se intampla nimic, in interiorul meu au loc rasturnari si reconstructii de universuri interioare, insight-uri fulminante si  mutatii definitive in structura fiintei mele. Atunci tac. Nu cred ca pot fi cuprinse in cuvinte subtilitatile miscarilor interioare si, oricum, e inutila impartasirea lor. Distrugerea a ceea ce am fost ieri si renasterea noastra, in fiecare zi, este un proces interior.

Anul asta am incercat sa inteleg unele lucruri si sa le integrez. Nu prea mi-a iesit. In schimb, fara sa caut, mi-au venit raspunsuri de care poate aveam mai multa nevoie.

Azi o sa impartasesc unul dintre aceste raspunsuri cu voi.

Citisem de multe ori ca ceea ce uram in altii, ceea ce respingem, este in realitate un aspect propriu, pe care il primim oglindit. Usor de zis, greu de acceptat. De multe ori ti-e greu sa intelegi ce anume ai putea avea in comun cu cel care iti inspira atata furie sau dezgust. 

In schimb, ceea ce am avut prilejul sa inteleg anul asta este ca experienta noastra nu este niciodata unidirectionala, ci are un aspect tridimensional si ca, în măsura în care intalnirea cu o persoana ne asaza intr-un anumit scenariu sau raport, in noi exista, in egala masura, potentialul de a fi in locul celeilalte persoane, de a face aceleasi alegeri ca ea. Dar, cel mai interesant este ca acelasi scenariu se reproduce in relatia noastra cu noi insine.

Este ca in acele camere cu oglinzi in care te vezi din mai multe parti, cumva diferite, dar in acelasi timp redandu-te in totalitate pe tine.

Intalnirea cu o alta persoana, experienta pe care o avem cu ea este doar o invitatie de a experimenta dimensiunea tridimensionala a propriei noastre fiinte. Asa intelegem ca a fi respins este tot una cu a respinge si a te respinge, a fi abandonat este tot una cu a abandona si a te abandona, a fi inselat este tot una cu a insela si a te insela. Si ce mi se pare mai fascinant este ca totul se intampla pentru aceleasi motive.

Dar cel mai important mi se pare ca atunci cand intelegi toate aceste lucruri poti alege. Poti alege daca mai vrei sa fii ceea ce tu însuți nu agreezi, poți alege dacă să mai reacționezi la fel, ori sa intelegi ca tu si cel din fata ta sunteti, in realitate, intr-un joc in care locurile se pot schimba oricand. Intelegi ca nimic din ceea ce ti se intampla nu va ramane doar in scenariul celui puternic sau celui invins si ca atunci cand vei ajunge - de cele mai multe ori  in relatie cu alta persoana-  sa traiesti acelasi scenariu, dar din celalta tabara, poti sa-ti alegi cu intelepciune raspunsul. Dar mai ales poti alege sa renunti la un scenariu negativ de viata odata ce ai inteles, acceptat si integrat toata intelepciunea experientei.

As vorbi mult despre intalnirile din viata mea. Ma refer la ”intalnire” ca la acel prilej minunat de a veni in contact cu un om si de a trai, oricat de scurt, o experienta transformatoare. Cred ca cel mai bine invatam din aceste intalniri. Dar o las pentru o data viitoare. Pana atunci, traiti cu bucurie si constienti intalnirile din viata voastra!

despre iubire, cu drag

 Eu sunt dintre femeile alea care au iubit mult la viata lor. Nu mi-am propus niciodata asta. De fapt, cred ca de fiecare data mi-am dorit sa fie ultima oara, sa fie marea iubire. Dar viata se pare ca are un alt plan cu mine. Vrea sa ma invete mai mult despre ce este iubirea si mai ales despre ceea ce nu este. 

Privind in urma, as putea spune acum ca am iubit de putine ori in viata mea. Dar, daca e sa ma raportez cum am simtit atunci, cred ca am iubit de fiecare data. Doar ca uneori...a fost mai mult decat imi imaginam ca pot simti.

Fiecare iubire este diferita. Pentru ca noi suntem diferiti in fiecare moment al vietii noastre si chiar in acelasi moment avem aspecte distincte, uneori contradictorii. Si fiecare dintre acest aspect al nostru iubeste altfel.

Azi insa iubirea are o alta forma pentru mine. Are forma unui pat moale pe care te asezi comod si simti cum fiecare particica din tine este primita si lasata sa fie. Are forma unei camere in care poti sa canti, sa razi, sa faci dragoste, dar poti sa si plangi, sa fii vulnerabil, sa iti lasi durerea sa se exprime. Are forma unui voal purtat de vant care se prelinge usor peste trupul gol, dandu-i fiori. Are gustul unui pahar de apa care te invioreaza. Are sunetul unei piese de jazz care iti incalzeste sufletul. Are efectul unei cafele baute in pijama. Are debitul verbal al unui personaj din filmele lui Woody Allen si tacerea unei zile de toamna cu ploaie. Are gustul bun al unei creme de vanilie si taria unui pahar de cognac. 

Cred ca azi iubirea a devenit mai mult un prilej de a ma intalni cu mine. Un loc in care mi-e bine si in care ma pot manifesta firesc. Si nu, nu ma tem de ea asa cum ma temeam inainte. Pentru ca azi iubirea mea nu mai este despre a mai pierde in relatia cu altcineva, ci despre a ma descoperi pe mine in relatia cu cel iubit. Azi, iubirea mea incepe cu mine. 

ce nu ti se iarta ca femeie

 Ca femeie nu ti se iarta sa fii frumoasa. NU! Va exista un consens general in a-ti demonstra ca daca esti frumoasa, neaparat trebuie sa fii proasta. Si daca personalitatea ta nu are acel ingredient necesar numit „incredere in sine”, este foarte posibil sa ajungi sa te indoiesti si tu de tine.

Ca femeie nu ti se iarta sa fii desteapta. Intimidezi. Deranjezi. Esti cu gura mare, iti aperi cu fruntea sus pozitia si nu esti ca toate celelalte femei care stiu sa fie „feminine” si sa plece capul. Cu alte cuvinte, esti antifemeie.

Ca femeie nu ti se iarta sa fii puternica! Nici vorba! Castrezi. Atragi si distrugi in acelasi timp orice instinct sexual. Esti ca un trofeu pe care ai vrea sa-l cuceresti, dar iti dai seama ca n-ai plecat cu pusca potrivita de acasa. Stii ce zic?

Ca femeie nu ti se iarta insa nici sa fii slaba. Esti dependenta, smiorcaita, neputincioasa, coplesitoare. Toata lumea vrea ca femeia sa se descurce singura. Dar sa nu fie nici desteapta, nici puternica.

Ca femeie nu ti se iarta sa iubesti. Pentru ca relatiile inseamna libertate absoluta, iar o femeie care te vrea e o belea.

Relax, nu esti comoda nici daca esti genul insensibil. Esti mai provocatoare si barbatii vor insista pana vor simti ca au cucerit totul. Si fara sa-ti ia sufletul, nu au cucerit tot terenul. Dar cand, in sfarsit, te simti in siguranta si te predai, devii femeia din alineatul anterior. Complicat, foarte complicat.

Unei femei nu i se iarta sa fie naiva si de buna credinta. De fapt...i se iarta, ca devine victima sigura. Dar nu si-o iarta ea mai tarziu.

Unei femei nu i se iarta sa fie sexy sau sa-si manifeste feminitatea. Pentru ca e curva, ce naiba e asa greu de priceput? 

Unei femei nu i se iarta insa nici sa fie masculinizata. Ca atunci de ce naiba mai e femeie?

In fine...ar fi multe de adaugat.

Unei femei nu i se iarta multe. Poate pentru ca nimeni nu intelege cat de dificil ne este sa fim si sa nu fim, in acelasi timp, tot ceea ce societatea asteapta de la noi.

Dar mai important e sa ne iertam noi pe noi si sa ne dam dreptul de a fi asa cum suntem: feminine sau mai masculine, fragile sau puternice, naive sau experimentate, iubitoare sau distante.

E treaba celorlalti daca ne iarta sau ne accepta pentru ce suntem sau nu suntem. E treaba noastra sa ne iubim pentru felul unic si minunat in care fiecare dintre noi exprima FEMEIA. 

listen to your heart

Exista unele teste psihologice care incearca sa determine daca in luarea unor decizii suntem mai mult rationali sau mai mult emotionali. Unii mai spun ca alegi cu mintea sau cu inima. Si altii mai zic ca ar fi bine sa alegi cu inima. Si cand citesti indemnul asta, iei probabil o decizie pe care ratiunea s-a luptat pana atunci sa o tina in loc si faci un gest nesabuit, aruncandu-te cu capul inainte intr-o situatie in care numai bine nu are cum sa iasa pentru tine. Si stii asta. Dar daca au zis unii ca trebuie sa-ti urmezi inima, uite ca ai facut-o. Si dupa aceea te superi pe viata si pe biata inima si iti propui sa devii inchis, rece si sa stai departe de orice emotie.
Eu cred insa ca de cele mai multe ori si pana tarziu in viata pentru unii, iar pentru altii niciodata, nu luam deciziile nici cu ratiunea, nici cu inima. Le luam cu nevoile sau temerile noastre neconstientizate si care sunt atat de puternice, incat ne dau senzatia ca fara ele nu se poate (si atunci zicem ca e glasul inimii) sau le gasim justificari puternice (si atunci zicem ca e glasul ratiunii).
Intotdeauna am vrut sa-mi ascult glasul inimii. Insa aveam atata teama si atata nevoie de a fi iubita sau de a nu fi respinsa, atata nevoie de a ma simti validata, incat nu aveam cum sa-l aud. Si, mai mult decat toate astea, aveam un ego care imi spunea ca trebuie sa fiu ceva anume, lucrurile trebuie sa fie intr-un fel si nu altul, viata e fericita numai daca are un anumit tipar. Si pentru toate aceste motive am facut alegeri "din inima" sau "rationale" care m-au facut intr-un final nefericita.
Asta nu a insemnat ca nu imi auzeam glasul interior, acea voce care stie cu mare acuratete care este drumul nostru meu sau cand sunt in afara lui. Doar ca nu voiam sa o ascult, pentru ca nevoile si temerile mele erau prea mari.
Azi sunt intr-un moment de vacanta a nevoilor si temerilor. Si daca e sa-mi ascult vocea mea interioara, sunt surprinsa sa descopar cat de diferita mi-e calea de ceea ce am planuit pentru mine. Doar ca lucrul asta nu ma mai sperie. Stiu acum ca e mult mai dureros sa fii intr-un scenariu care nu te face fericit, dar pe care ti l-ai imaginat ca fiind potrivit pentru tine,  decat sa fii intr-un scenariu pe care nu l-ai descoperit inca, te sperie cu necunoscutul lui, dar te reda tie, in plenitudinea spiritului tau.
Gandul zilei de azi este ca, da, e bine sa-ti asculti inima. Dar inainte de a o asculta, trebuie sa scapi de temeri si nevoi care nu au nimic de-a face cu libertatea spiritului tau. Doar asa vei fi pe drumul tau.

in axa

Nu m-am simtit niciodata mai singura ca atunci cand credeam ca cineva trebuie sa fie langa mine si nu era. Nu m-am simtit niciodata mai neajutorata ca atunci cand am trait cu iluzia ca cineva ar trebui sa ma ajute si nu ma ajuta. Nu m-am simtit niciodata mai nefericita ca atunci cand am crezut ca fericirea mea depinde de altcineva. Nu m-am simtit niciodata mai putin iubita ca atunci cand asteptam ca altcineva sa ma iubeasca si nu o facea. Nu m-am simtit niciodata mai lipsita de repere ca atunci cand am imi cautam sensul in afara mea si el nu aparea.
Daca am dobandit ceva anul asta este sentimentul unei axe interne care imi da tot ceea ce am cautat inainte in afara mea si nu am avut. Cred ca de aceea caut tot mai multe momente in care sa stau cu mine. Nici macar nu port un dialog intern. Este doar un sentiment de contact care imi da plenitudine. Ca si cand as lua in brate sau m-as sprijini pe cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Si in acelasi timp am sentimentul ca eu sunt cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Pentru mine. Nu pentru ceilalti.
Intr-un fel...simt ca m-am salbaticit, ca nu mai apartin nimanui si nici nu mai doresc sa apartin cuiva sau unui grup. Vreau sa fiu acolo, dar libera sa plec.
In alt fel...simt ca imi apartin tot mai mult mie. Si parca as sta tot mai mult asa.

un pic de nemurire

Intr-o zi am intrat in balcon si dintr-o data m-am hotarat ca trebuie sa arunc cateva dintre plantele de acolo. Inclusiv ramurile de salcie pe care tot eu le salvasem si le crescusem. Nu-si mai gaseau locul la mine, incepusera sa se usuce. Si nici eu nu mai voiam sa stau legata de ceva ce nu-mi mai aducea bucurie, chiar daca eu fusesem cea care intretinusem viata pana atunci si le hranisem. Le-am smuls din radacini si le-am aruncat. Fara regrete.
Dupa divortul meu mi-am dat seama ca mi-am incarcat mult existenta cu atasamente si sentimente de mila care nu isi gasesc rostul. Am realizat ca am crescut intr-o cultura in care nu suntem obisnuiti sa renuntam la ceva dupa ce am investit energie in acea directie pentru ca...pentru ca...?? Pentru ca ne gandim ca tot ce am crescut din energia noastra trebuie sa dainuie. Ca si cand am castiga un pic de nemurire prin asta. Suna caraghios, nu? "Un pic de nemurire|". Fireste ca e un nonsens. Dar noi traim cu nonsensul asta mereu. Ne gandim ca ce este"al meu" este un fel de dovada a faptului ca am existat si am contat. Oare chiar este asa? Mi-ar placea sa ascult raspunsuri. Fireste, eu am raspunsul meu. Dar nu mai sustin ca e un adevar absolut. Cred ca lumea in care traim da loc multor iluzii. Probabil ca numai dupa ce o sa plec de aici voi afla daca ceea ce am crezut eu este sau nu un raspuns corect. Pana atunci insa, inlatur tot mai multe ramuri de salcii uscate din fiinta mea. Pana intr-o zi cand am sa ajung la o ramura si voi simti ca aceea nu mai poate fi inlaturata, pentru ca este esenta mea.

minunata intelepciune a florilor

Mie imi plac florile. Le prefer insa pe cele care sunt in ghivece, care traiesc, nu pe cele sacrificate. Apreciez cand primesc flori de la cineva, dar traiesc in acelasi timp un sentiment ca au fost sacrificate pentru mine. Dar asta e rostul florilor, sa ofere o emotie efemera, apoi sa moara.
Florile te pot invata multe lucruri si poate in timp am sa vorbesc despre toate aceste lucruri. Dar azi am sa vorbesc despre un vis.
Am visat de doua ori in ultimul timp acelasi lucru: cineva venea si imi taia florile pe care eu le cresc cu atat drag pe balcon. Persoana respectiva pretinde, in vis, ca stie mai bine decat mine ca e bine sa tai astfel plantele. Dar eu vad cum sunt la pamant mugurii care promiteau flori si tulpinile de a caror crestere sunt atat de mandra. Sunt tunse si mladitele de salcie, pe care le-am salvat cand erau aruncate fara mila pentru a fi aruncate, iar eu le-am asteptat sa dea radacinute si apoi mi-am plantat o mica padurice de salcii pe balcon, care mereu scutura niste fulgi mici, albi si imi fac murdarie . Dar eu le iubesc asa cum sunt.
Sentimentul este de durere in vis. E ca si cand imi tai o parte draga si importanta din ce am crescut. Si sigur ca nu trebuie sa fii mare psiholog sa-ti dai seama ca sentimentul asta are profunda legatura cu divortul meu.
Dar mai exista un plan al cunoasterii. Cel pe care un psiholog nu-l poate atinge. Iar el mi-a fost revelat de ceea ce eu numesc sinele meu superior, acea parte inteleapta din noi toti, pe care insa o ignoram. Unii traiesc fara sa stie macar ca au aceasta intelepciune inauntrul lor. Altii, devin una cu ea. Eu inca nu am devenit una cu ea, dar o pot accesa. Acolo am intrebat ce inseamna visul meu.
Raspunsul intelepciunii noastre interioare nu se bazeaza pe ceea ce noi cunoastem. Caile lui sunt diferite si raspunsurile neasteptate. De aceea uneori simt nevoia sa mi le repet cu voce tare, pentru ca stiu ca atunci cand ies din starea de meditatie este posibil sa le uit, asa cum uiti un vis cand te trezesti.
Va redau aici dialogul meu interior:
-Ce sunt florile pentru tine?
-Sunt ceea ce hranesc cu iubire, ceea ce cresc si ma bucur sa vad cresterea si frumusetea care se naste din ele.
-Florile au fost omorate prin tundere?
-Nu, dar li s-a luat sau li s-a amanat inflorirea.
-Asta inseamna ca nu ai sa te bucuri de inflorirea lor si de ceea ce ai crescut pana acum, dar totusi raman tulpinile, poti creste din nou alte flori.
-Da.
De data asta nu mi-a mai venit nicio intrebare, ci o imagine pe care am vazut-o intr-un film. In acea secventa, niste calugari tibetani terminau o mandala facuta din fire de nisip. Era minunata. Si in clipa cand adaugau ultimul fir de nisip si totul era perfect, cineva venea cu o nuia si strica totul.
Am inteles.
Nu trebuie sa ma atasez de un rezultat si nu trebuie sa caut sa-l pastrez. Florile sunt facute sa trezeasca o emotie efemera. Ca orice alt lucru sau eveniment din viata noastra. Esenta ramane insa roditoare pentru alte flori si trebuie sa generez un nou proces de creatie. Viata continua doar atunci cand nu te opresti la un rezultat, ci creezi.
Detasare.
Am multumit sinelui meu superior si florilor pentru lectie.
Sa stiti ca florile chiar sunt o experienta minunata!

Update

 A trecut ceva timp. Spuneam ca o sa povestesc cum evolueaza lucrurile, nu? Ei bine, n-am facut-o. Pentru ca asa sunt eu. Incep, abandonez, incep altceva, abandonez...La mine nu merg decat planurile pe termen scurt. Cel mult mediu. Realizez, de fapt, ca sunt putine lucruri care au ramas constante in viata mea sau care au durat ceva mai mult timp. Unul dintre ele este tangoul, marea mea pasiune, locul unde pot exprima ceea ce in rest, de cele mai multe ori, nu o pot face. Nu, nici macar in viata intima, daca va intrebati asta. pentru ca rareori intalnirea in intimitate a reusit sa aduca si sufletul si trupul in acelasi moment. De obicei e un decalaj. Dar asta e o alta poveste, pentru o alta zi.

Daca am evoluat?  As raspunde asa cum raspuneau fetele in Braila cand baietii le intrebau daca vor sa iasa cu ei la un suc> "dipindi". "Dipindi" ce intelegi prin evolutie. Daca te gandesti materialist, sa stii ca da, am o casa mai mare, dar asta nu ma face in mod deosebit fericita. Nici trista. As prefera sa am o casa la munte, dar asta-i alta treaba. 

Daca te gandesti social, ei bine...acum am involuat. Am fost divortata (adica am divortat ca asa s-a dorit de fostul meu sot). Si, da, nu e un sentiment placut dupa, dar asta cred ca o stie orice persoana care a trait o iubire care s-a incheiat. Doare. Dar nu omoara. Stiu ca va trece si am rabdare. Si nu, nu am copii. Doar un catel.

Alte curiozitati? 

Divortul a fost o fractura. Dar a fost o fractura pentru ca sufletul meu avea o ditamai osteoporoza. N-avea cum sa se intample altfel. In logica fireasca a universului astuia, in care ti se dau multe prilejuri sa realizezi ce e cu tine, dar ti se da si libertatea sa nu vrei sa accepti si sa te invarti ca un soarece orb in rotita, divortul meu a fost o consecinta fireasca a unui suflet care timp de 10 ani a fost bandajat si sustinut de iubirea altcuiva pentru a prinde forta sa inceapa sa se iubeasca pe sine. Si cum asta nu se putea intampla altfel decat punand degetul pe rana, despartirea a fost cu verdictul : eu nu te mai iubesc, iubeste-te singura! 

Desigur, ca orice fiinta umana, am plans. Am fost furioasa si m-am luptat enorm intre iubirea pe care inca o simteam in toata fiinta vie pentru fostul meu sot si nevoia de a-i crapa capul in doua. Recunosc senina. Si daca despartirea durea, mai tare durea faptul ca fusesem respinsa pentru ceea ce niciodata nu reusisem sa fac cu adevarat> sa ma iubesc pe mine.

Dar pe cat de jos eram (si as putea spune ca mai jos de atat ar fi greu de ajuns, caci rafuiala nu mai este cu nimic altceva decat cu propria fiinta), reuseam totusi sa vad ca rezist mai bine decat ma asteptam. Era greu, era cumplit, durea pana la os, dar nu ma omora. Din contra. In toata suferinta mea simteam un sambure de efervescenta, ca si cand, in sfarsit, eram libera sa fac ceea ce simteam de atata vreme ca sunt chemata sa fac> sa incep sa traiesc avandu-ma pe mine ca reper. Dar pentru asta, trebuia mai intai sa ma gasesc.

In mod uimitor, la cateva zile dupa divort, am reusit chiar sa rad. Mai mult, m-am lasat prada dansului in desertul Iordaniei (nu e metafora, chiar ma aflam acolo intr-o excursie) si pentru o clipa, privind lumea care dansa libera pe muzica arabeasca ritmata am inteles ca in acelasi moment in care pe acest Pamant un om plange si considera ca viata este doar o sursa de durere, in alta parte se nasc tot atatea motive care sa te faca sa speri si sa crezi ca existenta noastra aici, ca oameni, e o sursa de bucurie. 

Doar acum cand scriu imi dau seama cata amagire este in ambele parti si cum alergam naivi dintr-o extrema in alta...Doar acum. Atunci, langa focul de tabara din desert, privind dansul barbatilor arabi imbracati in vesminte albe, mi-am spus ca oricat de mare imi era durerea, trebuia sa admit ca in acel moment eram totusi fericita. 

In aceeasi noapte am avut un vis. Desertul m-a lasat sa vad adevarul despre casnicia mea. Si am inteles ca era terminata. 

Pentru moment, trebuia sa incep o noua casnicie> cu mine. Iar pentru asta trebuia sa mai trec un test> cel al singuratatii.

Asa se face ca in noaptea dintre ani ma aflam in fata unui bar din centrul vechi, impreuna cu o prietena. Priveam oamenii din jurul meu, dar nimic din bucuria lor nu ajungea la mine si nici nu aveam chef sa ma prefac. Ma gandeam ca atunci cand am trecut in 2019 am afirmat despre 2018 ca a fost unul dintre cei mai grei ani din viata mea. Si am sperat atunci ca noul an sa fie mai bun. 2019 s-a incheiat insa cu divortul. Asa ca m-am uitat cu sictir la 2020 si i-am zis> Hai, surpinde-ma! Si m-a suprins. Asa cum cred ca v-a suprins si pe voi. A inceput cu o binevenita lectie a singuratatii pe care mi-am asumat-o pana la capat. Si, iarasi, am aflat cu stupoare nu doar ca nu m-a omorat, dar m-am simtit grozav de bine cu mine. 

Traiul cu propria persoana, departe de stimulii externi ai vietii, de evenimente si oameni care te fura de la a fi cu tine ar trebui sa fie un stadiu obligatoriu in evolutia noastra. De fapt, a sta locului, a nu mai fugi ar trebui sa fie o parte din acest proces. Pentru ca de cele mai multe ori fugim. De noi, de problemele reale, de confruntarea sau compania celorlalti. Fie ne refugiem in noi atunci cand ar trebui sa stam intr-o situatie care presupune confruntarea cu altii si depasirea unui blocaj, fie ne refugiem in altii atunci cand blocajul sau frica este inauntrul nostru. Ei bine, viata a vrut ca in 2020 oamenii sa nu mai poata fugi. A adunat cuplurile care nu se intelegeau in case si le-a zis> gasiti o solutie pentru voi! A pus impreuna oameni care traiau doar relatii superficiale si i-a fortat sa se priveasca indelung. Si, pe unii ca mine, i-a adunat in casa si i-a fortat sa se odihneasca si sa nu mai caute in altii ceea ce singuri nu-si ofereau. Le-a zis> stai cu tine pana te vezi cu adevarat. Si am inceput sa ma vad.

Ata pentru azi. Daca nu voi abandona iarasi, probabil ca am sa mai scriu. Daca nu, ne vedem intr-o noua etapa de evolutie-involutie.