listen to your heart

Exista unele teste psihologice care incearca sa determine daca in luarea unor decizii suntem mai mult rationali sau mai mult emotionali. Unii mai spun ca alegi cu mintea sau cu inima. Si altii mai zic ca ar fi bine sa alegi cu inima. Si cand citesti indemnul asta, iei probabil o decizie pe care ratiunea s-a luptat pana atunci sa o tina in loc si faci un gest nesabuit, aruncandu-te cu capul inainte intr-o situatie in care numai bine nu are cum sa iasa pentru tine. Si stii asta. Dar daca au zis unii ca trebuie sa-ti urmezi inima, uite ca ai facut-o. Si dupa aceea te superi pe viata si pe biata inima si iti propui sa devii inchis, rece si sa stai departe de orice emotie.
Eu cred insa ca de cele mai multe ori si pana tarziu in viata pentru unii, iar pentru altii niciodata, nu luam deciziile nici cu ratiunea, nici cu inima. Le luam cu nevoile sau temerile noastre neconstientizate si care sunt atat de puternice, incat ne dau senzatia ca fara ele nu se poate (si atunci zicem ca e glasul inimii) sau le gasim justificari puternice (si atunci zicem ca e glasul ratiunii).
Intotdeauna am vrut sa-mi ascult glasul inimii. Insa aveam atata teama si atata nevoie de a fi iubita sau de a nu fi respinsa, atata nevoie de a ma simti validata, incat nu aveam cum sa-l aud. Si, mai mult decat toate astea, aveam un ego care imi spunea ca trebuie sa fiu ceva anume, lucrurile trebuie sa fie intr-un fel si nu altul, viata e fericita numai daca are un anumit tipar. Si pentru toate aceste motive am facut alegeri "din inima" sau "rationale" care m-au facut intr-un final nefericita.
Asta nu a insemnat ca nu imi auzeam glasul interior, acea voce care stie cu mare acuratete care este drumul nostru meu sau cand sunt in afara lui. Doar ca nu voiam sa o ascult, pentru ca nevoile si temerile mele erau prea mari.
Azi sunt intr-un moment de vacanta a nevoilor si temerilor. Si daca e sa-mi ascult vocea mea interioara, sunt surprinsa sa descopar cat de diferita mi-e calea de ceea ce am planuit pentru mine. Doar ca lucrul asta nu ma mai sperie. Stiu acum ca e mult mai dureros sa fii intr-un scenariu care nu te face fericit, dar pe care ti l-ai imaginat ca fiind potrivit pentru tine,  decat sa fii intr-un scenariu pe care nu l-ai descoperit inca, te sperie cu necunoscutul lui, dar te reda tie, in plenitudinea spiritului tau.
Gandul zilei de azi este ca, da, e bine sa-ti asculti inima. Dar inainte de a o asculta, trebuie sa scapi de temeri si nevoi care nu au nimic de-a face cu libertatea spiritului tau. Doar asa vei fi pe drumul tau.

in axa

Nu m-am simtit niciodata mai singura ca atunci cand credeam ca cineva trebuie sa fie langa mine si nu era. Nu m-am simtit niciodata mai neajutorata ca atunci cand am trait cu iluzia ca cineva ar trebui sa ma ajute si nu ma ajuta. Nu m-am simtit niciodata mai nefericita ca atunci cand am crezut ca fericirea mea depinde de altcineva. Nu m-am simtit niciodata mai putin iubita ca atunci cand asteptam ca altcineva sa ma iubeasca si nu o facea. Nu m-am simtit niciodata mai lipsita de repere ca atunci cand am imi cautam sensul in afara mea si el nu aparea.
Daca am dobandit ceva anul asta este sentimentul unei axe interne care imi da tot ceea ce am cautat inainte in afara mea si nu am avut. Cred ca de aceea caut tot mai multe momente in care sa stau cu mine. Nici macar nu port un dialog intern. Este doar un sentiment de contact care imi da plenitudine. Ca si cand as lua in brate sau m-as sprijini pe cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Si in acelasi timp am sentimentul ca eu sunt cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Pentru mine. Nu pentru ceilalti.
Intr-un fel...simt ca m-am salbaticit, ca nu mai apartin nimanui si nici nu mai doresc sa apartin cuiva sau unui grup. Vreau sa fiu acolo, dar libera sa plec.
In alt fel...simt ca imi apartin tot mai mult mie. Si parca as sta tot mai mult asa.

un pic de nemurire

Intr-o zi am intrat in balcon si dintr-o data m-am hotarat ca trebuie sa arunc cateva dintre plantele de acolo. Inclusiv ramurile de salcie pe care tot eu le salvasem si le crescusem. Nu-si mai gaseau locul la mine, incepusera sa se usuce. Si nici eu nu mai voiam sa stau legata de ceva ce nu-mi mai aducea bucurie, chiar daca eu fusesem cea care intretinusem viata pana atunci si le hranisem. Le-am smuls din radacini si le-am aruncat. Fara regrete.
Dupa divortul meu mi-am dat seama ca mi-am incarcat mult existenta cu atasamente si sentimente de mila care nu isi gasesc rostul. Am realizat ca am crescut intr-o cultura in care nu suntem obisnuiti sa renuntam la ceva dupa ce am investit energie in acea directie pentru ca...pentru ca...?? Pentru ca ne gandim ca tot ce am crescut din energia noastra trebuie sa dainuie. Ca si cand am castiga un pic de nemurire prin asta. Suna caraghios, nu? "Un pic de nemurire|". Fireste ca e un nonsens. Dar noi traim cu nonsensul asta mereu. Ne gandim ca ce este"al meu" este un fel de dovada a faptului ca am existat si am contat. Oare chiar este asa? Mi-ar placea sa ascult raspunsuri. Fireste, eu am raspunsul meu. Dar nu mai sustin ca e un adevar absolut. Cred ca lumea in care traim da loc multor iluzii. Probabil ca numai dupa ce o sa plec de aici voi afla daca ceea ce am crezut eu este sau nu un raspuns corect. Pana atunci insa, inlatur tot mai multe ramuri de salcii uscate din fiinta mea. Pana intr-o zi cand am sa ajung la o ramura si voi simti ca aceea nu mai poate fi inlaturata, pentru ca este esenta mea.