Am fost de curând
într-o tabără în Mexic însoțită de mai multe femei. Așa s-a întâmplat pentru că tema taberei
privea dezvoltarea personală și feminitatea și cred că, în adâncul fiecărei
femei care călărește dragoni și mută munți, se află o fată zburdalnică,
senzuală și plină de viață, dar și vulnerabilă și fragilă care ar vrea să fie
văzută ca atare, acceptată, respectată și uneori protejată.
M-am bucurat să
descopăr că eram înconjurată de femei minunate, profunde, înțelepte și
puternice. Povestea fiecăreia dintre ele, atât cât am putut să o descopăr, m-a
impresionat profund și mi-a inspirat respect. Sunt femei care au construit
afaceri, care au trecut peste decese dureroase, prin divorțuri, familii abuzive
sau tot felul de povești, dar au reușit să iasă la lumină, iar multe dintre ele
să-și schimbe radical drumul în viață. Sunt femei care ar fi în stare să se
lupte cu oricine pentru copiii lor, familiile lor, afacerilor lor, femei care
vorbesc de la egal la egal cu oricine în lumea dură a afacerilor. Și cu toate
astea, femei care, în anumite împrejurări, rămâneau fără glas, lipsite parcă de
puterea de a spune „nu” unei situații pe
care nu o doreau. Pentru că nu doreau să supere, să deranjeze, să provoace
discuții…Cred că mulți înțeleg despre ce este vorba.
M-am regăsit în
ele și în această teamă de a spune „nu” ori de a-mi exprima dezaprobarea față
de un comportament ori o situație care nu-mi convine. Deși mi s-a reproșat de
când eram doar un copil că am „gura mare”, m-am găsit de multe ori în situația
de a mă simți blocată atunci când cineva avea un comportament față de mine care
nu-mi plăcea. În acele momente mă simțeam de parcă aș fi avut pe umăr un
drăcușor care îmi șoptea „spune-i că nu accepți comportamentul acesta!”, iar pe
celălalt umăr un îngeraș care mă îndemna să tac din gură, că altfel o să iasă
scandal mare și apoi tot eu o să mă simt exclusă sau respinsă. Și alegeam să
tac. Tăceam cu costul propriilor mele frustrări și nemulțumiri, tăceam începând
să simt ranchiună față de ceilalți, tăceam alegând propria nefericirea
posibilității de a mă simți respinsă dacă puneam limite în relațiile cu
ceilalți.
Să recitim: „tăceam alegând propria nefericirea
posibilității de a mă simți respinsă”. Tăceam, carevasăzică, alegând
nefericirea de a nu mă simți confortabil cu ceea ce se întâmplă cu mine, de a-i
lăsa pe ceilalți să aleagă cum să mă trateze de teama că, dacă m-aș fi simțit
bine cu mine, ar fi existat posibilitatea
– dar nu certitudinea-, că nu voi fi acceptată de ceilalți. Erau atât de
importanți ceilalți (de multe ori oameni pe care nici nu-i cunoșteam prea bine,
cărora nu le datoram nimic, pe care nu aveam să-i mai întâlnesc sau i-aș fi
întâlnit în contexte nesemnificative), încât eu nu mai eram importantă pentru
mine. Și chiar dacă acei oameni erau
importanți pentru mine și aș fi ales să renunț la o parte din propriile nevoi
de dragul lor pentru a nu-i supăra, până unde merita să împing aceste limite?
Și oare cât de importantă trebuie să fie o persoană pentru mine dacă,
arătându-i limitele mele și exprimându-i nevoile mele, alege să plece?
Mi-a trebuit mult
timp să înțeleg aceste lucruri. Și mi-a trebuit și mai mult timp să-mi iau
curajul de a spune „până aici!”, de a-mi arăta limitele și de a cere ce aveam
nevoie. Deși făceam ceva pentru mine, pentru sufletul meu, în momentul în care
am spus „nu”, am avut impresia că am mutat un bolovan mai mare decât mine. Ce
s-a întâmplat atunci? Ei bine, au fost oameni care au plecat. Când, după 10 ani
de căsnicie, am adus într-o discuție toate nevoile mele și toate aspectele pe
care le băgasem sub preș de teama de a nu-mi pierde soțul, acesta a plecat. A
fost ușor? Nu. Dar, deși a durut, am simțit că o parte din mine, care nu trăia
în acea căsnicie, îmi este recunoscătoare. Pentru că nu mai eram fericită.
Au fost însă și
oameni care au rămas. Oameni care au înțeles că trebuie să-și schimbe
comportamentul, cel puțin în raport cu mine, și au făcut-o.
Sunt oameni care
mi-au spus mie că trebuie să-mi schimb comportamentul și am făcut-o. De ce? Pentru
că îmi pasă. Îmi pasă de ei și îmi pasă de relațiile pe care le am cu ceilalți.
Este atât de greu
să ne protejăm pe noi înșine împotriva temerii de a nu fi pe placul celorlalți!
Și spun „noi înșine” pentru că includ femei și bărbați deopotrivă. Cel puțin
generația din care eu fac parte a fost crescută sub imperativul tăcerii, al
conformismului, al lui „taci din gură că ești mic”, „nu cere”, „eu știu mai
bine ce e bine pentru tine”, „cât ești pe banii mei faci cum vreau eu”, al
profesorilor sau antrenorilor care aveau voie să urle la tine sau chiar să te
lovească, al lui „nu deranja”, „nu supăra”, „fii cuminte”, „poartă-te frumos”,
al lui „dacă nu faci așa, nu mai ești
copilul meu”. Fuck off!!
Mi-a trebuit un
timp prea lung să învăț să mă protejez pe mine, să deschid gura pentru a-mi
spune nevoile și a pune limite, pentru a înțelege că niciodată nu voi fi fericită
dacă voi pune acceptarea celorlalți mai presus de propria mea persoană! Și încă
muncesc la asta. Este un timp prea lung pierdut de cele mai multe ori în
frustrări, tristețe și într-o încercare zadarnică de a mă integra într-o lume
în care prima persoană care îmi interzicea accesul eram chiar eu. Și asta doar
pentru că așa am fost învățată să fiu, la o vârstă când nu puteam alege și nu
puteam discerne ce este mai bine pentru mine.
Sunt de vină
părinții noștri? Nu știu ce să spun. Îmi amintesc de o discuție cu mama mea, în
care îi reproșam ceva și, în cele din urmă, epuizând argumentele pe care le
avea pentru a se apăra, mi-a spus: „Mama, te-am crescut cum am știut și eu să o
fac.” Just…ce aș putea spune mai mult?
Sper din suflet
ca noile generații să fie crescute altfel…deși, avându-ne pe noi ca înaintași,
este greu. Poate de aceea este nevoie de oameni care caută să înțeleagă ce se
întâmplă cu ei, oameni care vor depăși modelele părinților noștri și vor
elibera noile generații de frica de a fi autentic, de a exprima nevoile,
înlocuind carcera lui „nu deranja pe
ceilalți” cu „fii autentic, fii fericit!”.
