minunata intelepciune a florilor

Mie imi plac florile. Le prefer insa pe cele care sunt in ghivece, care traiesc, nu pe cele sacrificate. Apreciez cand primesc flori de la cineva, dar traiesc in acelasi timp un sentiment ca au fost sacrificate pentru mine. Dar asta e rostul florilor, sa ofere o emotie efemera, apoi sa moara.
Florile te pot invata multe lucruri si poate in timp am sa vorbesc despre toate aceste lucruri. Dar azi am sa vorbesc despre un vis.
Am visat de doua ori in ultimul timp acelasi lucru: cineva venea si imi taia florile pe care eu le cresc cu atat drag pe balcon. Persoana respectiva pretinde, in vis, ca stie mai bine decat mine ca e bine sa tai astfel plantele. Dar eu vad cum sunt la pamant mugurii care promiteau flori si tulpinile de a caror crestere sunt atat de mandra. Sunt tunse si mladitele de salcie, pe care le-am salvat cand erau aruncate fara mila pentru a fi aruncate, iar eu le-am asteptat sa dea radacinute si apoi mi-am plantat o mica padurice de salcii pe balcon, care mereu scutura niste fulgi mici, albi si imi fac murdarie . Dar eu le iubesc asa cum sunt.
Sentimentul este de durere in vis. E ca si cand imi tai o parte draga si importanta din ce am crescut. Si sigur ca nu trebuie sa fii mare psiholog sa-ti dai seama ca sentimentul asta are profunda legatura cu divortul meu.
Dar mai exista un plan al cunoasterii. Cel pe care un psiholog nu-l poate atinge. Iar el mi-a fost revelat de ceea ce eu numesc sinele meu superior, acea parte inteleapta din noi toti, pe care insa o ignoram. Unii traiesc fara sa stie macar ca au aceasta intelepciune inauntrul lor. Altii, devin una cu ea. Eu inca nu am devenit una cu ea, dar o pot accesa. Acolo am intrebat ce inseamna visul meu.
Raspunsul intelepciunii noastre interioare nu se bazeaza pe ceea ce noi cunoastem. Caile lui sunt diferite si raspunsurile neasteptate. De aceea uneori simt nevoia sa mi le repet cu voce tare, pentru ca stiu ca atunci cand ies din starea de meditatie este posibil sa le uit, asa cum uiti un vis cand te trezesti.
Va redau aici dialogul meu interior:
-Ce sunt florile pentru tine?
-Sunt ceea ce hranesc cu iubire, ceea ce cresc si ma bucur sa vad cresterea si frumusetea care se naste din ele.
-Florile au fost omorate prin tundere?
-Nu, dar li s-a luat sau li s-a amanat inflorirea.
-Asta inseamna ca nu ai sa te bucuri de inflorirea lor si de ceea ce ai crescut pana acum, dar totusi raman tulpinile, poti creste din nou alte flori.
-Da.
De data asta nu mi-a mai venit nicio intrebare, ci o imagine pe care am vazut-o intr-un film. In acea secventa, niste calugari tibetani terminau o mandala facuta din fire de nisip. Era minunata. Si in clipa cand adaugau ultimul fir de nisip si totul era perfect, cineva venea cu o nuia si strica totul.
Am inteles.
Nu trebuie sa ma atasez de un rezultat si nu trebuie sa caut sa-l pastrez. Florile sunt facute sa trezeasca o emotie efemera. Ca orice alt lucru sau eveniment din viata noastra. Esenta ramane insa roditoare pentru alte flori si trebuie sa generez un nou proces de creatie. Viata continua doar atunci cand nu te opresti la un rezultat, ci creezi.
Detasare.
Am multumit sinelui meu superior si florilor pentru lectie.
Sa stiti ca florile chiar sunt o experienta minunata!

Update

 A trecut ceva timp. Spuneam ca o sa povestesc cum evolueaza lucrurile, nu? Ei bine, n-am facut-o. Pentru ca asa sunt eu. Incep, abandonez, incep altceva, abandonez...La mine nu merg decat planurile pe termen scurt. Cel mult mediu. Realizez, de fapt, ca sunt putine lucruri care au ramas constante in viata mea sau care au durat ceva mai mult timp. Unul dintre ele este tangoul, marea mea pasiune, locul unde pot exprima ceea ce in rest, de cele mai multe ori, nu o pot face. Nu, nici macar in viata intima, daca va intrebati asta. pentru ca rareori intalnirea in intimitate a reusit sa aduca si sufletul si trupul in acelasi moment. De obicei e un decalaj. Dar asta e o alta poveste, pentru o alta zi.

Daca am evoluat?  As raspunde asa cum raspuneau fetele in Braila cand baietii le intrebau daca vor sa iasa cu ei la un suc> "dipindi". "Dipindi" ce intelegi prin evolutie. Daca te gandesti materialist, sa stii ca da, am o casa mai mare, dar asta nu ma face in mod deosebit fericita. Nici trista. As prefera sa am o casa la munte, dar asta-i alta treaba. 

Daca te gandesti social, ei bine...acum am involuat. Am fost divortata (adica am divortat ca asa s-a dorit de fostul meu sot). Si, da, nu e un sentiment placut dupa, dar asta cred ca o stie orice persoana care a trait o iubire care s-a incheiat. Doare. Dar nu omoara. Stiu ca va trece si am rabdare. Si nu, nu am copii. Doar un catel.

Alte curiozitati? 

Divortul a fost o fractura. Dar a fost o fractura pentru ca sufletul meu avea o ditamai osteoporoza. N-avea cum sa se intample altfel. In logica fireasca a universului astuia, in care ti se dau multe prilejuri sa realizezi ce e cu tine, dar ti se da si libertatea sa nu vrei sa accepti si sa te invarti ca un soarece orb in rotita, divortul meu a fost o consecinta fireasca a unui suflet care timp de 10 ani a fost bandajat si sustinut de iubirea altcuiva pentru a prinde forta sa inceapa sa se iubeasca pe sine. Si cum asta nu se putea intampla altfel decat punand degetul pe rana, despartirea a fost cu verdictul : eu nu te mai iubesc, iubeste-te singura! 

Desigur, ca orice fiinta umana, am plans. Am fost furioasa si m-am luptat enorm intre iubirea pe care inca o simteam in toata fiinta vie pentru fostul meu sot si nevoia de a-i crapa capul in doua. Recunosc senina. Si daca despartirea durea, mai tare durea faptul ca fusesem respinsa pentru ceea ce niciodata nu reusisem sa fac cu adevarat> sa ma iubesc pe mine.

Dar pe cat de jos eram (si as putea spune ca mai jos de atat ar fi greu de ajuns, caci rafuiala nu mai este cu nimic altceva decat cu propria fiinta), reuseam totusi sa vad ca rezist mai bine decat ma asteptam. Era greu, era cumplit, durea pana la os, dar nu ma omora. Din contra. In toata suferinta mea simteam un sambure de efervescenta, ca si cand, in sfarsit, eram libera sa fac ceea ce simteam de atata vreme ca sunt chemata sa fac> sa incep sa traiesc avandu-ma pe mine ca reper. Dar pentru asta, trebuia mai intai sa ma gasesc.

In mod uimitor, la cateva zile dupa divort, am reusit chiar sa rad. Mai mult, m-am lasat prada dansului in desertul Iordaniei (nu e metafora, chiar ma aflam acolo intr-o excursie) si pentru o clipa, privind lumea care dansa libera pe muzica arabeasca ritmata am inteles ca in acelasi moment in care pe acest Pamant un om plange si considera ca viata este doar o sursa de durere, in alta parte se nasc tot atatea motive care sa te faca sa speri si sa crezi ca existenta noastra aici, ca oameni, e o sursa de bucurie. 

Doar acum cand scriu imi dau seama cata amagire este in ambele parti si cum alergam naivi dintr-o extrema in alta...Doar acum. Atunci, langa focul de tabara din desert, privind dansul barbatilor arabi imbracati in vesminte albe, mi-am spus ca oricat de mare imi era durerea, trebuia sa admit ca in acel moment eram totusi fericita. 

In aceeasi noapte am avut un vis. Desertul m-a lasat sa vad adevarul despre casnicia mea. Si am inteles ca era terminata. 

Pentru moment, trebuia sa incep o noua casnicie> cu mine. Iar pentru asta trebuia sa mai trec un test> cel al singuratatii.

Asa se face ca in noaptea dintre ani ma aflam in fata unui bar din centrul vechi, impreuna cu o prietena. Priveam oamenii din jurul meu, dar nimic din bucuria lor nu ajungea la mine si nici nu aveam chef sa ma prefac. Ma gandeam ca atunci cand am trecut in 2019 am afirmat despre 2018 ca a fost unul dintre cei mai grei ani din viata mea. Si am sperat atunci ca noul an sa fie mai bun. 2019 s-a incheiat insa cu divortul. Asa ca m-am uitat cu sictir la 2020 si i-am zis> Hai, surpinde-ma! Si m-a suprins. Asa cum cred ca v-a suprins si pe voi. A inceput cu o binevenita lectie a singuratatii pe care mi-am asumat-o pana la capat. Si, iarasi, am aflat cu stupoare nu doar ca nu m-a omorat, dar m-am simtit grozav de bine cu mine. 

Traiul cu propria persoana, departe de stimulii externi ai vietii, de evenimente si oameni care te fura de la a fi cu tine ar trebui sa fie un stadiu obligatoriu in evolutia noastra. De fapt, a sta locului, a nu mai fugi ar trebui sa fie o parte din acest proces. Pentru ca de cele mai multe ori fugim. De noi, de problemele reale, de confruntarea sau compania celorlalti. Fie ne refugiem in noi atunci cand ar trebui sa stam intr-o situatie care presupune confruntarea cu altii si depasirea unui blocaj, fie ne refugiem in altii atunci cand blocajul sau frica este inauntrul nostru. Ei bine, viata a vrut ca in 2020 oamenii sa nu mai poata fugi. A adunat cuplurile care nu se intelegeau in case si le-a zis> gasiti o solutie pentru voi! A pus impreuna oameni care traiau doar relatii superficiale si i-a fortat sa se priveasca indelung. Si, pe unii ca mine, i-a adunat in casa si i-a fortat sa se odihneasca si sa nu mai caute in altii ceea ce singuri nu-si ofereau. Le-a zis> stai cu tine pana te vezi cu adevarat. Si am inceput sa ma vad.

Ata pentru azi. Daca nu voi abandona iarasi, probabil ca am sa mai scriu. Daca nu, ne vedem intr-o noua etapa de evolutie-involutie.