Nu m-am simtit niciodata mai singura ca atunci cand credeam ca cineva trebuie sa fie langa mine si nu era. Nu m-am simtit niciodata mai neajutorata ca atunci cand am trait cu iluzia ca cineva ar trebui sa ma ajute si nu ma ajuta. Nu m-am simtit niciodata mai nefericita ca atunci cand am crezut ca fericirea mea depinde de altcineva. Nu m-am simtit niciodata mai putin iubita ca atunci cand asteptam ca altcineva sa ma iubeasca si nu o facea. Nu m-am simtit niciodata mai lipsita de repere ca atunci cand am imi cautam sensul in afara mea si el nu aparea.
Daca am dobandit ceva anul asta este sentimentul unei axe interne care imi da tot ceea ce am cautat inainte in afara mea si nu am avut. Cred ca de aceea caut tot mai multe momente in care sa stau cu mine. Nici macar nu port un dialog intern. Este doar un sentiment de contact care imi da plenitudine. Ca si cand as lua in brate sau m-as sprijini pe cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Si in acelasi timp am sentimentul ca eu sunt cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Pentru mine. Nu pentru ceilalti.
Intr-un fel...simt ca m-am salbaticit, ca nu mai apartin nimanui si nici nu mai doresc sa apartin cuiva sau unui grup. Vreau sa fiu acolo, dar libera sa plec.
In alt fel...simt ca imi apartin tot mai mult mie. Si parca as sta tot mai mult asa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu