un pic de nemurire

Intr-o zi am intrat in balcon si dintr-o data m-am hotarat ca trebuie sa arunc cateva dintre plantele de acolo. Inclusiv ramurile de salcie pe care tot eu le salvasem si le crescusem. Nu-si mai gaseau locul la mine, incepusera sa se usuce. Si nici eu nu mai voiam sa stau legata de ceva ce nu-mi mai aducea bucurie, chiar daca eu fusesem cea care intretinusem viata pana atunci si le hranisem. Le-am smuls din radacini si le-am aruncat. Fara regrete.
Dupa divortul meu mi-am dat seama ca mi-am incarcat mult existenta cu atasamente si sentimente de mila care nu isi gasesc rostul. Am realizat ca am crescut intr-o cultura in care nu suntem obisnuiti sa renuntam la ceva dupa ce am investit energie in acea directie pentru ca...pentru ca...?? Pentru ca ne gandim ca tot ce am crescut din energia noastra trebuie sa dainuie. Ca si cand am castiga un pic de nemurire prin asta. Suna caraghios, nu? "Un pic de nemurire|". Fireste ca e un nonsens. Dar noi traim cu nonsensul asta mereu. Ne gandim ca ce este"al meu" este un fel de dovada a faptului ca am existat si am contat. Oare chiar este asa? Mi-ar placea sa ascult raspunsuri. Fireste, eu am raspunsul meu. Dar nu mai sustin ca e un adevar absolut. Cred ca lumea in care traim da loc multor iluzii. Probabil ca numai dupa ce o sa plec de aici voi afla daca ceea ce am crezut eu este sau nu un raspuns corect. Pana atunci insa, inlatur tot mai multe ramuri de salcii uscate din fiinta mea. Pana intr-o zi cand am sa ajung la o ramura si voi simti ca aceea nu mai poate fi inlaturata, pentru ca este esenta mea.