tacerea vietii

Ţin minte ca eram la grădiniţă si intr-o zi educatoarea a lipsit câteva minute din clasă. A lăsat responsabil un prichindel mai mare decât noi cu un an, dar după un minut era atâta hărmălaie în cămăruţa aceea mică, încât nu te mai puteai înţelege om cu persoană. În grup, erau deja câţiva copii cu rol de lideri, care aveau ţignalul mai tare. Ăilalţi ţipau şi ei fără să înţeleagă pentru care anume motiv, numai pentru că îi vedeau pe ăia mai cu moţ cu gura până la urechi.

Am zis că să nu fiu pe dinafară şi să ţip şi eu. Nu prea ştiam cum şi mai ales nu înţelegeam de ce trebuie să o fac, aşa că oscilam între a ţipa şi momente în care mă uitam la ceilalţi şi mă întrebam ce naiba e în capul lor.

Acel moment cred că îmi defineşte întreaga existenţă.

Vin în fiecare zi la serviciu, muncesc cu toată energia şi devotamentul de care pot da dovadă pentru a face lucrurile cât mai bine. „Lucrurile” însă nu se sfârşesc niciodată şi de fiecare dată când zic că am ajuns la capăt (un capăt din cele 100000001 de capete ale vieţii ele), pe birou mai aterizează un dosar şi încă unul, iar eu am sentimentul lui Ahile care niciodată nu va prinde din urmă broasca ţestoasă.

Plec acasă. Merg pe jos, drum de 50 de minute pentru a compensa orele când mi-am ignorat corpul stând revărsată într-un fotoliu în faţa computerului. Ajung acasă, plimb căţelul, fac ceva ordine în casă. Mă uit pe pereţi şi îmi fac planuri de decorare a casei. Uneori ies în oraş să dansez. Alteori doar pentru cumpărături. Uneori pur şi simplu zac, încercând să-mi refac forţele după o zi în care am dat tot ce era mai bun la serviciu. Nu mai pot gândi nimic. Fac asta pentru că e bine să faci lucrurile bine, dar şi pentru salariul care mă duce de nas cum duce morcovul agăţat de gât măgarul. O să fie Crăciun! Ce bine! Vine sfârşitul de săptămână şi stau cu iubitul meu. Ce bine! Azi dansez! Ce bine! Plec în vacanţă! Ce bine! Mintea mi se învârte mereu între planuri, judecăţi, refulări, emoţii din ce în ce mai reţinute.

În drumul pe care îl făceam zilele trecute spre casă mi-am simţit toată umanitatea. Am simţit că, asemenea gravitaţiei pământului care mă ţine cu picioarele lipite de sol, oricât mi-aş dori să pot zbura, umanitatea mea mă ţine agăţată de existenţa asta cu 1000000001 de  gânduri, de emoţii, de dorinţe, de neputinţe, de încercări, de eşecuri, de iubiri, de frustrări. Mi-am dat seama că atât timp cât voi fi aici trebuie să învăţ să trăiesc astfel şi să-mi însuşesc cât mai mult din această experienţă, chiar dacă uneori mi se pare atât de străină şi nu o înţeleg. Cumva, asemenea momentului de la grădiniţă, trebuie să mă alătur celorlalţi în trăirea şi exprimarea unor sentimente mai mult sau mai puţin deslusite. Uneori însă, privind coroana înaltă a copacilor, cerul albastru şi zborul păsărilor, mă opresc în loc şi mă întreb ce Doamne iartă-mă e în capul nostru şi ce anume trăim cu adevărat. Mi se pare că prin existenţa noastră facem un zgomot infernal, inutil, in timp ce viaţa se strecoară prin noi, fără să o vedem sau să o înţelegem, tăcută.