Ce loser!

Suntem invatati sa speram, sa vrem, sa ne proiectam un viitor luminos. Suntem educati de mici sa fim tari, sa luptam, sa fim puternici, sa avem abilitatea de a ne transforma visele in realitate. Totul este menit sa construiasca un viitor in care noi vom fi mai buni decat ceilalti, vom putea obtine mai mult, vom fi mai inteligenti, mai talentati, mai bine pregatiti.

Spun “suntem”, dar in realitate ma refer la generatia de acum. Generatia mea era mai degraba constransa sa se multumeasca sau sa accepte ce era dat. Dar si noi a trebuit sa invatam, ceva mai tarziu, ce-i drept, sa devenim niste “luptatori”.

Mamele se falesc cu copiii lor din fasa. La cateva luni de viata, pandesc orice sclipire de inteligenta a copilului si majoritatea mamicilor spera in sinea lor ca au un copil de cristal, de portelan, de diamant, dar nu din carne si oase.
Mama mi se mandrea ca nepota-meu, la vreo 5 anisori, i-a dat nu stiu ce replica. “Ce destept e!” zice mama, din rolul de bunica. Eu ii raspund: “Mama, copilul e normal de inteligent. Doar daca era maimuta nu ar fi fost capabil de o astfel de formulare”. Ce dezamagire!

Ceea ce nu ne invata nimeni, insa, este sa fim impacati si fericiti.

Proiectand atatea planuri de viitor, pierdem adeseori sansa sa intelegem ce ne cere cu adevarat sufletul. In speranta ca statuia noastra se va cocota pe cele mai inalte culmi pierdem simtul realului si al masurii noastre. Si, cumva, ne confruntam la un anumit moment al vietii noastre cu gandul unei vieti ratate. Dar asta nu pentru ca nu am fi realizat lucruri obiectiv importante, ci pentru ca, poate, planul sufletului nostru nu era cel pe care noi l-am faurit in dorinta noastra de a fi cei mai buni.

Ce farsa! Ce dezamagire! Si ce realitate greu de suportat sa vezi ca tu nu ai fost menit sa fii sef peste o companie si sa obtii venituri grase, ci un om caruia ii place sa gateasca. Ce rusine sa vezi ca barbatul viselor tale nu este avocatul sau doctorul apreciat in societate, ci un barbat simplu care te face sa zambesti in fiecare dimineata. Ce palma peste obraz sa constati ca te simti mai bine in sanul familiei pe care ai intarziat sa o fauresti atatia ani in favoarea unui statut profesional stralucitor. Ce esec sa vezi ca esti, in realitate, mai simplu de satisfacut si fericirea ta sta in lucruri mai marunte decat ti-a permis educatia ta sa crezi. Ce “loser”!

As fi vrut sa fi stiut de la inceput ca planul meu de viata nu inseamna sa fiu mai buna, ci mai impacata cu mine insami. As fi vrut sa fi fost educata de la bun inceput sa-mi accept dorintele si tenditele sufletesti decat standardele societatii. As fi vrut sa fi invatat de mica dreptul de a fi eu insami, in pofida credintelor societatii. Nu e tarziu nici acum si, desi drumul a fost greu, ii multumesc lui Dumnezeu ca totusi m-a trezit la realitate.

Sper ca daca voi avea vreodata bucuria sa am copil sa-l invat sa isi traiasca viata in bucurie si impacare cu sine, iar nu intr-o perpetua si obositoare competitie.