Societatea,
religia, morala ne invata ca trebuie sa fim buni. De ce sa fim buni? Pentru ca
asa e bine, asa e frumos, asa se cuvine, asa merg lucrurile mai usor intre
oameni si asa vrea Doamne-Doamne. Si daca nu? Daca nu, nu e bine, nu e frumos,
esti rau, esti nesuferit si se mai supara si Doamne-Doamne si te trimite direct
la reeducare in Iad.
Realitatea
e ca nicio invatura nu cred ca are cu adevarat efect daca nu este perceputa ca fiind
o expresie de necontestat a ceea ce exista. Iar ceea ce exista trebuie sa fie
simtit, perceput cu fiinta proprie, nu cu mintea altuia. Altfel spus, omul
trebuie sa simta nevoia de a fi bun, nu sa stie ca trebuie sa fie bun. Iar asta
inseamna ca, inainte de-I invata si indemna pe altii sa fie buni, generosi,
iertatori sau mai stiu eu cum, este bine sa le arati motivele pentru care
trebuie sa o faca, motive care nu trebuie sa se concentreze pe ceilalti, ori pe
frica de divinitate, ci pe sine si pe binele pe care ti-l faci tie fiind bun cu
ceilalti.
In Biblie
se spune ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Daca nu ai
masura binelui pentru tine, nu o poti avea nici pentru ceilalti.
Cred,
asadar, ca primul pas este sa ne aplecam spre noi si sa intelegem cu ce ne
serveste propriei fiinte sa ne exprimam bunatatea, carei chemari raspunde acest
indemn si ce nevoie serveste. Si dupa ce vom fi convinsi de raspuns, binele va
fi expresia fireasca a existentei noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu