Acum un an
si ceva am vazut un film. Actiunea se petrecea in Argentina, Buenos Aires. Dintr-o
data mi-am dorit foarte mult sa ajung acolo si visul mi s-a implinit, desi,
daca ar fi fost sa ma iau dupa glasul unora, nu aveam nici bani, nici timpul
necesar. Cu toate astea, cand am rezervat biletul, am fost sigura ca banii vor
veni de undeva. Si timpul la fel. Si au venit cu prisosinta.
Pe data de
1 ianuarie 2015, mi-am imbratisat sotul de ramas-bun si m-am suit in avion.
Deja imi era dor de Alex, dar el ma indemna sa-mi urmez visul, asa cum ma
indeamna mereu si sa ma bucur de experienta care va veni.
Am petrecut
in Argentina 4 saptamani, dintre care aproape 3 saptamani numai in Buenos
Aires, o saptamana in Patagonia si 2 zile la cascada Iguacu. Dupa 36 de ani am
atins, pentru cateva ore, pamantul pe care m-am nascut, Brazilia.
Multi
dintre cunoscutii mei care ajung in Argentina merg acolo pentru tango. SI eu am
crezut ca am mers din acelasi motiv. Cu toate astea, acum, cand tanjesc de
dorul Argentinei, in minte nu-mi vine Buenos Aires, ci Patagonia, acel pamant
minunat, capat al lumii, care iti da in mod straniu senzatia ca esti acasa.
M-am
intrebat de ce am avut un asemenea sentiment la o asemenea departare de casa
si, de curand, am aflat raspunsul.
In
Patagonia este multa pustietate. Kilometri intregi de stepa, munti, ghetari,
lacuri, mare. In multe parti nu auzi decat vantul cum se naste din tacerea
absoluta si apoi se resoarbe iar in tacere. Citisem in unele carti despre
contemplarea linistii, dar niciodata nu am inteles sensul celor citite pana
atunci.
In acel loc
este atata frumusete, atata liniste si atata maretie a naturii, incat este
imposibil sa mai simti vreo limita mintala ori fizica intre tine si tot ceea ce
te inconjoara. Cumva, devii una cu tot, pentru ca pur si simplu nu mai poti
pastra nicio granita intre tine si atata frumusete. Mintea se linisteste si
constiinta faptului ca nu esti un individ separat, ci o manifestare a vietii
insasi, alaturi de toate celelalte manifestari deopotriva uimitoare ale vietii
iti patrunde fiecare colt ascuns al constiintei.
Patagonia
imi era atat de familiara pentru ca ma regaseam pe mine, eu, cea pierduta in
temeri, in nelinisti, in limitari, in separari.
Am revenit
in Romania. Cand am intrat in birou radiam atata bucurie de a fi si atata
lumina, incat colegii mei au ramas uimiti. Iar unii….nemultumiti. Nemultumiti
ca cineva dintre ei reusea sa fie altfel, ca reusea sa se bucure, sa
straluceasca. Acesta a fost motivul pentru care mi s-au pus atatea limite si
interdictii incat, dintr-o data, m-am simtit ca un cal salbatic prins in lat.
Imposibilitatea de a ma elibera si sentimentul profund de limitare contrastau
puternic cu toata expansiunea pe care constiinta mea o dobandise. Asa se face ca,
in loc sa-mi pastrez lumina si bucuria de a fi, constiinta unei unitati cu tot ceea
ce ma inconjoara, am inceput sa urasc mediul in care lucram. Il uram atat de
mult si ma simteam atat de captiva in el, incat in scurt timp am inceput sa am
hemoragii nazale, crize de fiere si accese de furie.
Toate
acestea au incetat in clipa in care am aflat ca sunt insarcinata. Ca si cum
cineva mi-ar fi sters toata suferinta cu buretele, gandul ca voi fi mama mi-a
umplut inima de atata bucurie si recunostinta, de atata iubire si sens, incat
fiecare zi mi se parea ca straluceste. Mi se parea ca inteleg de ce lucrurile
erau in viata mea asa cum erau si ma bucuram.
Dar am
pierdut sarcina. Sentimentul de izgonire de Rai a fost si mai dureros, si mai
profund si furia a fost si mai mare. Nu pe Dumnezeu, ci pe propria mea viata,
pe limitarile ei.
Pierdusem
atat de mult orice sens al unitatii cu ceea ce ma inconjura si eram atat de
pornita impotriva acestor conditionari, incat am simtit ca ma prabusesc.
A trecut un timp. In tot acest timp am avut
timp sa-mi amintesc ca nimic nu se intampla fara un motiv. Am incercat sa
inteleg motivul pentru care imi uram atat de mult locul de munca si am decis
ca, daca doresc sa fac o schimbare in viata mea, aceasta nu trebuie sa fie motivata
de ura pentru trecut sau prezent, ci de iubire si incredere in viitor. Inainte
de a schimba mi-am dorit mai intai sa accept ceea ce mi se intampla. De
asemenea, amintindu-mi de iubirea imensa pe care am simtit-o atunci cand am
fost insarcinata, mi-am dat seama ca acea iubire nu a plecat niciunde, ca este
tot acolo, in sufletul meu si ca nu este nevoie de niciun prilej special pentru
a o redescoperi si a o manifesta. Am mai inteles totodata ca Dumnezeu ne ajuta
uneori sa-I descoperim linistea si pacea, dar ca noi trebuie sa pastram mereu
viu acest dar si sa-l inmultim prin comportamentul nostru de zi cu zi, prin
meditatie, prin rugaciune, prin bunatate si acceptarea celorlalti si a noastra
insine. Altfel, ne pierdem, asa cum m-am pierdut eu la inceputul acestui an
atat de frumos inceput, amintindu-ne doar de frumusetea unui moment, fara a mai
avea puterea de a-l retrai.
Dupa mult
timp, ieri am fost pe plaja. Mi-am luat o paturica si m-am asezat pe ea,
impreuna cu catelusa mea care se tot rotea fericita in jurul meu si-mi dadea
pupici pe maini si pe picioare facandu-ma sa rad. Am admirat marea agitata,
cerul, mirosul aerului, nisipul umed, un tatic care isi invata prichindelul sa
mearga, un domn gras care a intrat in apa si a ridicat mainile in sus a bucurie
si slava, o doamna cu fusta care facea poze de pe mal, un cuplu de indragostiti
care isi faceau un selfie, un pescarus pe care l-am urmarit mult timp pentru ca
mi s-a parut ca avea o culoare tucoaz ireala, fosforescenta si, pentru prima
oara dupa Patagonia, mi s-a parut ca vantul se naste dintr-o tacere absoluta si
se intoarce acolo. Am devenit iarasi una cu tot ceea ce ma inconjura si din nou
un sentiment de liniste si siguranta s-a coborat asupra mea. Patagonia s-a
intors in sufletul meu!
Se spune ca
dupa ce ajungi la capatul lumii, viata o ia de la capat. Oricum, nu va mai fi
niciodata aceeasi.
Intr-adevar linistea o gasesti in sufletul tau. Faptul ca ai regasit Patagonia te ajuta sa te echilibrezi, sa meditezi si sa mergi frumos mai departe.
RăspundețiȘtergere