Jurnalul unei schimbari.1

Am decis sa schimb. Ce? Viata mea. Cum? Aaaa.....
Am decis sa schimb viata mea acum ceva timp. Mi-a venit asa in minte pentru ca mi-am dat seama ca nu mai sunt fericita cu ceea ce traiesc. Dar daca as trai altceva as fi fericita? Nu stiu. Stiu doar ca sunt unele aspecte care ma fac nefericita acum. Desi...nu pe de-a intregul. Care sunt acelea? Poate faptul ca nu locuiesc cu sotul meu, pentru ca lucram in orase diferite. Dar...asta poate ca ne tine relatia mai proaspata si mai vie decat daca am fi fost mereu impreuna. Nu stiu. Este si faptul ca lucrez undeva unde creierul meu este folosit 100% din timp, pana la epuizare. Si nici alte sanse de avansare nu am, ca nu am aptitudinile sociale necesare: nu stiu sa "fac frumos", nu stiu sa ma dau bine, nu stiu sa fac misto de altii si nici nu ma prea mai intereseaza sa-mi spuna cineva "sefa", pentru ca nu cred ca asta mi-ar da mai multa valoare decat am acum. da, sunt un om valoros. Ca orice om. Doar ca eu incep sa fiu si constienta de asta, sau macar incerc.  Pe de alta parte, lucrand de 14 ani in acelasi loc incep sa ma intreb daca mai sunt capabila si de altceva. Ati inteles ceva din toate astea? Stiu, e dificil...
Ganditi-va ca in capul meu sunt toate aceste dileme si inca 100 la care se adauga intrebarea: da' eu din ce o sa mai traiesc, dar care e menirea mea in viata, dar o a doua sansa mirobolanta o sa mai primesc de la Dumnezeu, dar e de ajuns sa muncesti ca sa reusesti si ce trebuie de fapt sa reusesc? Ce vreau eu de la viata? Da, asta e o intrebare buna: ce vreau eu de la viata?
La inceputul anului am fost in Argentina. M-am dus pentru ca simteam ca ma cheama locul acela. Dar m-am dus din alte motive decat acelea care au contat cu adevarat. Interesant, nu? M-am dus pentru tango. M-am intors insa impregnata de pace si de ritmul firesc al vietii pe care le-am descoperit in Patagonia, acolo unde am ezitat mult daca sa ajung sau nu. S-a intamplat asa: am ajuns la un hotel in plina stepa. In fata camp, apa si, in zare, munte. Era atat pustiu si atata liniste acolo, ca orice sunet si orice miscare parea ca se rupe din tacere si ca se absoarbe inapoi in ea. Se simtea viata pas cu pas, puls cu puls. Se simtea de unde incepe totul si unde se sfarseste> niciunde. Totul era doar manifestarea simpla si fireasca a vietii, in diferitele ei forme: de la firul ierbii, la gaza ce se catara pe el si caii care, mai departe, pasteau linistiti. Si atunci am stiut ca imi doresc ca viata mea sa fie asa.
M-am intors in tara cu dorinta de a pastra acest sentiment de pace, dar foarte curand l-am uitat. Am devenit obosita, trista si tot mai incorsetata si secatuita mental de munca mea. Imi place sa muncesc si imi place si ceea ce fac, dar, cumva, oamenii din jurul meu se straduiau sa-mi arate ca nu am dreptul de a ma bucura de liniste. Mi s-a spus de la bun inceput ca nu mai am voie niciodata sa plec atunci cand vreau si ca totul a devenit tot mai restrictiv. Si atunci, da, mi-am dorit sa plec, sa schimb viata mea astfel incat sa pot obtine linistea si libertatea pe care le cautam si pe care apucasem sa le cunosc. Dar a pleca, a schimba inseamna, de fapt, a alege altceva. Si, asa cum am spus mai devreme, o groaza de alte alegeri pentru care, in mare parte, nu aveam niciun raspuns. Asa ca am devenit tot mai agitata.
Apoi am ramas insarcinata. Si dupa un timp am pierdut sarcina. Nu vreau sa revin la acel moment si ar fi inutil. Pentru cei care nu au trecut prin asta, nu pot intelege nicicum. Celorlalti nu mai este cazul sa le povestesc, pentru ca stiu. Dar asta m-a facut si mai inversunata, pentru ca mai cred ca pierderea s-a intamplat din cauza stresului de la seriviciu. Am fost furioasa un timp, dar apoi m-am linistit. Am acceptat, am uitat ca, pentru un timp, am gandit si am actionat ca o mama.
Deci, sunt aici. Inca nu am raspunsuri la nimic. SIngurul lucru pe care am reusit sa-l identific insa, intre atatea cautari, a fost ca nu voi atinge niciodata linistea pe care o caut daca nu voi invata sa o am aici, unde sunt. Pentru ca viata rareori iti ofera conditiile ideale pentru a fi linistit. Este cumplit sa te trezesti dimineata si, imediat ce devii constient de cine esti si ce e cu viata ta, inima sa-ti devina mai grea cu cateva kilograme. Este cumplit sa-ti chinui mereu mintea cautand raspunsuri care nu vin pentru ca....nu vin. Este cumplit sa-ti pierzi bucuria de viata incercand sa planifici incrancenat un drum. Asa ca am decis ca primul lucru pe care il voi face pentru viata mea este sa incep sa fiu bucuroasa si linistita chiar si aici unde am toate conditiile sa nu fiu. De abia am inceput, dar un lucru am hotarat> nu voi lua nicio hotarare inainte ca mintea mea sa nu-si fi redobandit linistea, bucuria si creativitatea. Cat va dura....nu stiu. dar e un inceput de drum. Si, desi nu s-a schimbat nimic, sper totusi ca schimbarea  deja a inceput.