marți, 1 aprilie 2014

Despartire

M-am asezat pe marginea patului obosita, sprijinindu-ma mai intai pe maini si apoi pe sezut. As fi avut atatea de spus, dar acum nu vroiam decat sa tac si sa fiu lasata in pace. Ma uitam la el cum sedea intors pe jumatate catre masa, picior peste picior ca o femeie, invartind vartos in ceasca de ceai de aveai impresia ca genereaza insasi rotatia Pamantului in Univers.
De altfel avea o serie de tabieturi, de tot feluri. Cand rupea pliculetul de zahar o facea numai dintr-o directie in alta, numai la o anumita distanta de margine (de jumatate de centimentru) si niciodata inainte de a-l fi plesnit in palma de 2 ori, ca sa se imprastie cristalele in tot pachetul. Il varsa incet in ceasca, in timp ce cu cealalta mana rotea fara intrerupere lingurita. Privindu-l cata atentie acorda unui amarat de amestecat ma gandeam ca as putea breveta un aparat de amestecat in cana. S-or mai gasi nebuni ca el care sa gaseasca asta ca fiind centrul preocuparii lor.
In timp ce chipul meu tocmai se pregatea sa renunte la orice expresie, doborat fiind de oboseala si aflat sub hipnoza amestecatului in cana, el rupe teatral tacerea si-mi zice>
-Asa zici!
-Ce?
-Ca nu mai vrei sa ne vedem. Nu face pe proasta cu mine!
-Nu fac. Da, asa zic.
-Si…te-ai gandit tu ca asa ar fi mai bine.
-Da. Pentru amandoi.
-Asta e culmea, imi porti mie de grija!
-Intotdeauna ti-am purtat.
-Stii ca nu-mi plac dulcegariile astea de 2 bani!
Tacere.
-Cum il cheama?
-Ce zici?
-Cum il cheama??
-Pe cine?
-Iar ma enervezi, iar faci pe proasta!
-Bine, nu fac pe proasta. Nu este altcineva. Dar nu ai sa ma crezi pentru ca tu crezi mereu ce vrei. Insa am sa-ti spun cumva sa o pricepi: nu mai vreau sa fiu cu tine pentru ca nu te mai iubesc. Nu mai esti omul de care m-am indragostit.
-Da’ cine sunt?
-Nu stiu.
Tacere iar.
-De fapt tu ai dreptate. Poate asa ai fost tu mereu si eu am preferat sa cred altceva.
-A-ha!
Mi-o taie scurt, pufnind afara fumul din pipa pe care il suspendase pana atunci in plamani.
-Faci ce vrei, e treaba ta!
Stau sprijinita in maini si ma uit la el. Asa simplu, asa scurt se despart doi oameni? Nu, fireste ca nu. Asta probabil ca era a mia discutie de acest gen. La inceput ne durea si simplul cuvant “despartire”. Viitorul nu avea sens decat daca eram impreuna. Prezentul nu exista decat daca respiram prin el, daca il atingeam, daca il priveam.
Apoi, intr-o zi ne-am certat. Dintr-un fleac. A fost prima oara si am plans ore intregi. Voiam sa-l impac cu orice pret. Cand ne-am vorbit prima oara dupa acea disputa aerul pe care il respiram in prezenta lui avea gust dulce, de parca as fi mancat vata de zahar.
Iarasi si iarasi aceleasi intamplari…
De la o vreme descoperisem un alt gust ciudat: sa ne provocam unul pe altul si sa  impingem rabdarea si iubirea celuilalt la limita. Ne iubiseram mult prea mult ca sa ne mai multumim cu ceea ce timpul ne lasa sa simtim. Voiam inceputul, voiam regasirea, voiam pasiunea, dar ea era din ce in ce mai umbrita de realitate. Iar realitatea era ca noi faceam parte din doua lumi diferite si, trecand de adolescenta, cand ma indragostisem de el, drumurile noastre se indepartau tot mai mult. Apareau intrebari noi, asteptari noi, vise neplamadite pana atunci prindeau forma. Ce avea sa fie cu noi, ce va face el cu viata lui, ne va ajunge doar iubirea?
Nu.
Il priveam ca prima oara cand il cunoscusem. Atunci avusesem impresia ca il stiu dintr-o alta viata, dar imi era in acelasi timp un strain. Cine era omul din fata mea? Isi mai pastra chipul, vocea, dar restul…restul era doar o iluzie sau un vis al unei adolescente trezite la realitate.
-Bine. La revedere!
Ma intoarce la realitate brusc. Se roteste cu totul catre masa, inconjurat de o aura de fum de pipa.
As  fi vrut sa-i mai spun un cuvant... Dar ne spusesem totul inainte. Ma intorsesem de atatea ori din drum temandu-ma de cea mai profunda dintre temeri: ca o sa uitam ca ne-am iubit!
Dar acum stiam ca asta nu avea sa se intample niciodata. Nu mai aveam cum sa uit. Asa ca am plecat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu