jurnalul unei schimbari.10

 

Marturisesc ca cel mai dificil mi se pare sa alegi. Cand te afli in mijlocul unei situatii si trebuie sa-i faci fata, cumva te descurci. Dar cand esti inaintea ei, anticipand toate variantele posibile, eventualele castiguri si pierderi…ei bine, mi se pare teribil de dificil.

Azi am fost iarasi in fata unei alegeri destul de importante. Implica bani, energie si, fireste, intrebarea daca merita, daca o sa functioneze, daca va fi bine, daca nu cumva o sa fac asa cum am facut si in alte situatii din viata mea, sa investesc mult in anumite activitati din care sa nu rezulte nimic concret. Apoi a venit intrebarea: oare chiar nimic nu s-a ales de pe urma acelor experiente?

Daca ar fi sa ma gandesc la scopul pe care l-am avut in vedere atunci cand am facut acele alegeri, as putea spune ca nu s-a realizat, dar povestea este intotdeauna mult mai adanca decat pare la o prima vedere si este alcatuita din toate faptele noastre de zi cu zi, din toate senzatiile, emotiile, invataturile pe care le-am cules fara macar a fi constienti de ele. Desigur, o diploma ne va confirma intotdeauna ca efortul depus a meritat, dar pentru cele mai multe dintre realizarile noastre nu primim nici un fel de diploma, asa ca trec neobservate. Nimeni nu ne va da o diploma ca am devenit mai bogati sufleteste pentru ca am calatorit, chiar daca nu calatoria in sine a fost obiectivul nostru, nimeni nu ne va lauda ca am facut greseli din care am invatat lectii pretioase despre viata si am devenit mai intelepti, nimeni nu ne va evidentia pentru ca dorind sa ne depasim limitele si temerile am facut pasi pe care majoritatea celor din jurul nostru se tem sa-i faca si poate putini vor fi aceia care, uitandu-se in ochii nostri, vor observa ca, luand unele decizii si asumandu-ni-le, am devenit un pic altfel si nu mai suntem cei care erau inainte de a fi incercat.

Parafrazandu-l pe Creanga, as spune ca “nu stiu cum sunt altii, dar eu”, cand ma gandesc la viata mea, nu am niciun regret. As termina prin a spune ca prefer sa esuez alegand, decat sa stiu ca nu am incercat. SI spun asta pentru ca, uitandu-ma in urma, imi dau seama ca nimic din ce am trait nu a fost lipsit de sens si de folos, chiar daca nu a fost ceea ce mi-am imaginat cand am pornit la drum.

Jurnalul unei schimbari.9

Faptul ca iti propui sa nu te mai gandesti la nimic decat la momentul prezent nu te scuteste de suferinta. Pentru ca uneori momentul prezent inseamna sa decizi pentru maine, iar daca nu poti anticipa ce va urma, nu ai cum sa actionezi.
Realitatea este ca ma aflu intr-un moment prost. Exact momentul perfect in care sa-mi exersez capacitate de a ma relaxa sau de a ma detasa. Recunosc insa ca mi-e foarte dificil, daca nu chiar imposibil. Am de luat decizii importante pentru viitor si, daca nu pot anticipa ce va fi exact, macar as vrea cumva sa ma pregatesc suflesteste pentru orice scenariu. Dar stii ce? Este imposibil! Este ca si cand ai vrea sa anticipezi mental o lupta viitoare inchipuindu-ti ca vei fi atacat din toate partile in acelasi timp, desi, in realitate, nu vei avea de confruntat decat o singura persoana care te va ataca dintr-o singura pozitie. Doar ca nu stii care este aceea. E o absurditate! Imi vine sa renunt la tot si sa predau controlul total. Mi-e dor sa ma bucur de viata. Mi-e dor sa pot trai fara griji, fara teama. Din pacate, am ajuns sa fiu atat de obosita si de prinsa in mijlocul tensiunilor mele incat nu mai stiu calea de iesire. De asta nu am mai scris....Nu era nimic eroic, nimic palpitant. Eram doar eu cu nelinistile mele.

Jurnalul unei schimbari.8

e dificil. e al naibii de dificil. Inca ma intreb daca ceea ce simt este un indiciu ca nu sunt pe un drum corect sau doar o teama imensa de schimbare. nu pot inca sa discern intre intuitia corecta si teama cu care m-am obisnuit sa traiesc. a trai in prezent nu te scuteste de responsabilitatea deciziilor, de a planifica viitorul, de a simti nemultumirea fata de ceea ce nu este asa cum ti-ai dori. Este mai degraba o stare de lipsa de opozitie, de lipsa de reactie negativa fata de aceste aspecte. Dificil de explicat si mai dificil de experimentat. Merg mai departe pe drumul acesta insa pentru ca este la un pas diferenta de ceea ce traiam inainte. Oricum, a trai in prezent nu inseamna a trai detasat si nici lipsit de toata umanitatea care uneori ne copleseste. Inseamna, cred, doar a cauta solutia care ti-e la indemana acum, iar uneori inseamna a te regasi in adevarata ta natura, atat de aparte de ceea ce credem ca suntem. Vorbe multe. Inca mai caut.

jurnalul unei schimbari.7

Nu am mai scris de cateva zile. Nu aveam de ce. Lucrurile curg exact cu acelasi ritm. In mod surprinzator, zambesc mai mereu si sunt linistita cu tot ce fac. Da, sunt cam obosita. As avea nevoie de somn mai mult si pur si simplu sa zac in pat. Dar asta nu inseamna ca mintea mea nu este treaza ori ca starea mea de spirit nu este buna. Zilele trecute si Alex mi-a spus ca sunt mult schimbata in bine si ca par mult mai optimista. Adevarul ca nu sunt nici optimista, nici pesimista pentru ca refuz sa mai anticipez trecutul, in orice varianta.
Miercuri am fost la psiholog. Merg de ceva timp si de data asta i-am marturisit ca nu cred in eficienta psihologilor in ceea ce ma priveste. Nu este vorba ca nu as crede la modul general in psihologi, dar eu prefer sa caut adevarul in mine si sa experiementez viata pentru a gasi raspunsurile. Cu toate astea, merg la ea pentru ca uneori am nevoia sa comunic anumite lucruri si nu am cui. Si nu vreau sa le impartasesc nici cu Alex pentru ca nu mi se pare ca cel de langa noi trebuie sa fie impovarat cu toate nelinistile noastre. Este un fel de igiena mentala in relatie care o tine proaspata si vie. Altfel ajungem sa ne scaldam fiecare in nelinistile celuilalt si sa fim coplesiti. Stiu ca multi nu gandesc ca mine, dar, sincer, nu cred ca ma intereseaza.
Revenind, am mers la psiholog si, dupa ce i-am spus onest ca nu cred in vreun ajutor real, dar cu toate astea nu neg ca imi este oarecum de folos, macar din perspectiva de care am vorbit, ea mi-a spus ca poate ar fi mai folositor daca as reusi sa-mi fixez niste obiective precise si sa ma canalizez spre ele cu ajutorul ei. Dar, ce sa vezi!, nu mai simt nevoia sa-mi fixez obiective! Toata viata am trait cu ochii spre ceea ce mi-am dorit sa ating si...am atins pragul de saturatie. Si simt asta cu atat mai mult cu cat obiectivele despre care este vorba acum nu pot fi anticipate si evaluate decat teoretic. Or, teoria, fara baza practica este pierdere de timp. Asa ca i-am spus clar ca nu vreau niciun obiectiv, ca desi actionez, nu stau cu ochii in viitor si nici nu am de gand sa ma fortez in sensul asta. Din reactia ei am inteles ca apreciaza ca stiu ce vreau, indiferent daca este cea mai buna solutie sau nu.
Da, sunt momente in care sunt tentata sa cad din nou in capcana gandurilor, dar prefer sa nu o mai fac. Am prea multa liniste aici unde sunt, in momentul pe care il traiesc acum. In mod neasteptat, ma simt mult mai libera, mult mai fireasca, mult mai capabila sa exprim ce vreau si ce simt. Si tot in mod neasteptat, imi vin idei care se leaga si cumva ma fac sa prevad un drum. Dar nu ma duc prea departe in drumul asta, ci fac atat cat pot pana la sfarsitul zilei.
Imi vine in minte o replica din "Pe aripile vantului", o replica pe care nu am inteles-o niciodata cand eram copil si mi s-a parut o maniera lasa de a te retrage din fata realitatii> In fata pierderii celui pe care a realizat ca il mult prea tarziu, Scarlett spune: "Ma voi gandi la asta mai tarziu."   De fapt, acum inteleg ca era un mod de gandire sanatos, care te indeamna sa te gandesti la ceea ce ai de facut in prezent si nu-ti consuma energia cu ceea ce nu poti controla pe moment. Asa cum se intampla uneori in viata, ceea ce azi ignoram sau respingem, maine s-ar putea sa devina filosofia noastra de viata si ma trezesc de multe ori spunandu-mi: "La asta o sa ma gandesc mai tarziu. Atunci cand voi putea face ceva sau voi putea gasi un raspuns. Acum ma gandesc doar la ce pot face in momentul de fata."

Jurnalul unei schimbari 6

Zilele astea s-au intamplat unele lucruri mai putin obisnuite. De cand am inceput sa meditez si sa incerc sa revin cat mai frecvent la starea de echilibru interior, evitand sa ma las in voia mintii mereu nelinistite, sunt tot mai constienta de obisnuinta mea de a gandi intr-o maniera negativa. Mai mult, atunci cand mintea preia controlul asupra mea, emotiile devin tot mai puternice, incercand parca sa recupereze momentele de detasare. Uite, asa s-a intamplat sambata dimineata cand m-am trezit pe fuga si Alex m-a rugat sa-l duc cu masina undeva, la capatul Bucurestiului, unde trebuia sa sustina un curs. Nu am avut timp sa meditez, nu am avut timp nici macar sa ma trezesc sau sa mananc, ci doar m-am spalat si m-am imbracat pentru a fi gata cat mai curand. Dupa ce l-am lasat pe Alex, am mers in oras sa-mi cumpar planseta si celelalte instrumente necesare pentru desen. (A!, trebuie sa spun ca m-am vazut cu profesorul de desen si am cazut de acord pentru un curs privat saptamanal, de vreme ce pretul pe care mi l-a cerut era rezonabil. De fapt, sincera sa fiu, era jumatate din cat ma asteptam sa-mi ceara). Dupa aceea am mers intr-un magazin de carti de unde am cumparat 3 carti de design interior, care m-au costat 60 de lei. In total, cred ca am cheltuit mai bine de 250 de lei. In timp ce ma pregateam sa platesc cartile, dintr-o data am fost cuprinsa de acea teama puternica pe care o am de fiecare data cand imi cumpar ceva destinat propriilor mele placeri, anume ca voi ramane fara bani. Emotia a fost atat de intensa incat o clipa am fost tentata sa-i spun fetei care tocmai inregistra in casa cartile ca renunt sa le cumpar. Pur si simplu nu-mi puteam controla teama. Imediat mi-am revenit insa constientizand cat de lipsit de fundament era tot ceea ce simteam si mai ales cat de mare era nevoia mintii mele de a gasi un motiv care sa justifice starea cu care s-a obisnuit de atatia ani de zile: aceea de a trai sub o permanenta frica si amenintare. A devenit aproape o necesitate sa gasesc un motiv (real sau doar imaginat) pentru a-mi justifica nelinistea si nu pot sa ma plang ca mintea mea nu ar fi suficient de creativa in sensul asta. Mi-am revenit din starea de teama, dar intensitatea emotiei a avut timp sa faca ravagii in corp. Imediat ce am ajuns acasa a inceput sa ma doara capul intens si nu mi-a trecut cu nicio pastila, apoi am simtit o stare de greata si epuizare.
Ieri, duminica, am trait alte experiente asemanatoare. Mi-am rezervat timp necesar pentru a medita de dimineata, cu atat mai mult cu cat acea senzatie de durere in stomac si de apasare in piept imi dadea tarcoale, vrand parca sa se aseze asupra mea imediat ce imi voi fi gasit un motiv de neliniste. Desi citisem despre acest "corp-durere", cum este numit in literatura de specialitate, mi-a trebuit mult timp sa devin constienta de el si mai mult timp sa decid sa ii fac fata, revenind la linistea profunda care este inauntrul fiecaruia dintre noi.
Cu toate momentele in care am incercat sa cobor de gnaduri si sa ma bucur de existenta mea, asa cum este ea in prezent, seara am inceput sa simt tot mai puternic acele senzatii de neliniste in corp, iar mintea parca imi intrase in sevraj, cautand disperata sa se agate de orice motiv care ar fi putut sa-i justifice senzatia de nemultumire sau de amenintare. Stiu ca suna de necrezut pentru cei care nu au constientizat astfel de stari, dar pentru cei care le-au trait sunt sigura ca le recunosc ca fiind reale. Numai atunci cand incerci sa opresti obsnuinta distructiva a mintii care are nevoie mereu de motive de bucurie ori de neliniste pentru a-si justifica existenta incepi sa realizezi cat de nefericit o folosim. Spun ca o folosim "nefericit" pentru ca mintea este un instrument extraordinar si de o eficienta pe care cei mai multi dintre noi nu am descoperit-o. Imi dau seama de acest lucru de fiecare data cand meditez si imi dau seama ca fara sa  ating corpul  si fara sa intervin altfel decat concentrandu-mi atentia pot elibera tensiunea interioara, pot debloca si detensiona corpul, de fiecare data cand ii ajut pe ceilalti si mintea mea ma ajuta sa creez conexiunea cu ei, cand inteleg dincolo de cuvinte, cand nu este nevoie sa vorbesc pentru a fi auzita.
Sunt multe moduri in care as putea evolua in viitor, dar cred ca cel mai important este ceea ce se intampla cu mine, cu spiritul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu. Nu ma judecati daca nu folosesc termenii corecti, pentru ca nu mi-am propus sa fiu exacta din punct de vedere teoretic. Mi-am propus sa traiesc si sa experiementez. Si, mai mult decat orice, a descoperi modul in care functionez si a prelua cu adevarat decizia asupra propriei mele vieti mi se pare cu mult mai important decat orice alt mod de implinire. Pentru ca poti sa cuceresti o lume intreaga, poti sa ai tot, dar daca nu te ai pe tine, daca in urma acestei calatorii prin viata nu ai facut macar un pas in plus pentru a te descoperi pe tine, inseamna ca drumul tau a fost in zadar. Asa cred.

Jurnalul unei schimbari. 5

George este baiatul care mi-a facut rost de bicicleta. Cand mi-a adus-o, am mai stat de vorba despre una despre alta. La un moment dat imi zice: "Ma, Pati, stii care este defectul nostru, al romanilor? Ca facem multe din toate, dar nimic la nivel de arta. Frate, daca vrei sa faci ceva in viata, alege unul dintre hobby-urile tale si perfectioneaza-te in el pana faci din el arta. Nu se poate sa nu reusesti!"
Oamenii nu vorbesc degeaba. Chiar si cand nu spun nimic interesant, tot poti sa ajungi la o concluzie: ca e mai bine sa taci decat sa cheltui energie vorbind mult sau ascultand pe cineva care bate campii. Dar, in cazul asta, vorbele lui George mi-au ramas in minte. M-am gandit ca marea mea neliniste este ca nu stiu ce sa aleg dintr-o multitudine de variante si ca incerc sa-mi dau seama care ar fi de succes, fara a ma apuca in mod serios de ceva. M-am mai intrebat ce anume mi-ar placea sa fac, care este, dintre toate pasiunile mele (exceptand dansul), acea pasiune pentru care as fi dispusa sa trec si peste aspecte neplacute, asa cum este procesul de invatare a unor termeni noi, a unor capitole mai putin atractive, ori al investitiei banesti. Mi-am pus aceste intrebari tocmai pentru ca am avut acea incercare -pe care as putea sa o consider de succes- de a participa la cursul de make-up, prilej cu care mi-am dat seama ca ma deranja teribil sa investesc bani in periute si farduri, ca ma plictisea total sa citesc despre straturile si formele de machiaj si, in general, nu simteam nicio bucurie in toata activitatea asta. In schimb, privesc spre rafturile de carti si gasesc multe carti despre design interior, faptul ca m-am inscris deja la un curs si il citesc cu atentie si imi fac temele, cat si faptul ca gasesc ca fiind relaxant sa descopar noi amanunte si mi se pare o activitate potrivita pentru timpul meu liber, chiar daca este oarecum solicitanta. Imi place sa desenez, imi place sa organizez, imi plac culorile, imi place sa creez spatii, sa creez povesti in spatiul de trait, sa pun ceva din amprenta celui care locuieste pe acel spatiu, asa cum am facut cu casa din Constanta, pe care am conceput-o plecand de la pasiunea lui Alex pentru navigatie. Mi-am adunat, prin urmare, materialele in jurul meu si am inceput sa lucrez mai intens, iar azi ma voi vedea cu un arhitect cu care sper sa invat desenul tehnic daca vom cadea de acord asupra pretului cursului. (ma gandesc ca orele private costa mult, dar depinde cat. Nu ma codesc sa investesc in mine, insa trebuie sa-mi si permit sa o fac).
Cu alte cuvinte, am mai facut un pas. Daca ma gandesc bine la modul cum am reusit sa ajung ceea ce sunt azi, imi dau seama ca tot muncind si incercand sa fac lucrurile cat mai bine a fost secretul. Si, da, a fost si sansa pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Poate insa ca de la o varsta, cand suntem deja pe picioarele noastre, trebuie sa ne creem singuri sansele. Voi vedea.

Jurnalul unei schimbari 4

Nu mai gasesc cartea! Parca a inghitit-o pamantul! As fi vrut sa mai citesc din ea si nu e de gasit. Cred ca a pus-o bine fata care imi face curat in casa, asa de "bine" ca imi va trebui munca de detectiv sa o gasesc.
Chiar si fara carte am inceput sa aplic ceea ce am invatat. Incerc cat mai des sa ma conectez la realitatea prezenta si imi dau seama cat de usor ne lasam prinsi de ganduri. Este o forta magnetica ce iti cere sa o alimentezi prin insasi prezenta ta in ea. Dar, culmea!, daca iesi din lumea tumultoasa a gandurilor observ ca exist in continuare si inca bine si foarte relaxata.
Mi-am inceput dimineata cu meditatie. Am inceput sa meditez de cateva saptamani, sacrificand pentru aceasta o jumatate de ora de somn in plus de dimineata. Cu toate astea starea in care incepi ziua atunci cand meditezi este total diferita de cea in care te trezesti si te arunci orbecaind intr-o cana mare de cafea. Imi acord timp pentru a-mi simti si a-mi relaxa inima, plamanii, stomacul, ficatul, rinichii. Sunt atatea tensiuni stranse peste zi, atatea lovituri in propriul nostru corp cauzate de stres, teama, incordare! Din umbra vegheaza acea stare cu care m-am obisnuit, acea mantie dureroasa care imi invelea tot trupul imediat ce ma trezeam si deveneam constienta. Ar prelua oricand controlul asupra mea daca nu as decide ca este doar un gand fata de care am posibilitatea de a ma detasa.
Odata trezita si imbracata am plecat la serviciu pe bicicleta. Am decis sa las deoparte toate temerile legate de mersul pe bicicleta prin Bucuresti si sa risc, iar rezultatul este uimitor: corpul imi este treaz, viu, mintea relaxata si gata de lucru. Intru in birou si ma uit la colegii mei care au uitat sa zambeasca, au uitat sa rada, trasi la fata si nervosi peste masura. Au in ei adunati munti intregi de frustrari, de nervi, de furie. Ma recunosc in ei, asa cum eram pana de curand si cum as putea oricand sa redevin daca nu voi fi perseverenta. Eu imi vad insa de treaba mea si imi incep ziua prin a scrie acest jurnal, a glumi cu cativa dintre prietenii mei si a ascullta o muzica relaxanta. Este alegerea noastra daca vrem sa traim sub povara mintii, ori alegem sa intelegem ca existam dincolo de gandurile noastre si mintea nu este decat un instrument eficient pe care il putem folosi pentru binele nostru.
Sfarsesc prin a-mi aminti mie ceva. Este genul de rand pe care il scriu cu majuscule, tocmai pentru a mi se intipari mai bine in memorie. Atunci cand m-am imbolnavit si eram in spital, cu dureri ingrozitoare care ma impiedicau sa ma misc, s-a nimerit sa fie in preajma Craciunului. Acum mai bine de 10 ani. Ajunsesem asa pentru ca imi neglijasem viata, sufletul, nevoile, condusa fiind numai de ambitie si o mare nevoie de a-mi confirma valoarea cu munti de diplome. Cum stateam in rezerva de spital, a inceput sa ninga cu fulgi imensi, ca niste pene de porumbel alb. Noaptea era luminoasa, ca atunci cand eram mica si priveam pe fereastra cum ninge, asteptandul pe Mos Craciun. Vazand atata frumusete in jurul meu, atunci am inceput sa ma rog si i-am spus lui Dumnezeu> Doamne, te rog sa ma ajuti sa ma vindec si, daca m-am imbolnavit din cauza mea, din cauza modului in care am trait pana acum, iti promit ca am sa ma schimb. Iti promit ca NU VOI MAI FACE NIMIC CARE SA MA FACA NEFERICITA, CA IMI VOI IUBI VIATA SI MA VOI BUCURA DE EA.
Mi-am incalcat de mii de ori promisiunea asta...