Gandul zilei

Gandurile sunt importante si ne influenteaza evolutia tot atat pe cat o fac si faptele, doar ca intr-o maniera subtila.  Daca gandurile sunt canalizate prin intentie intr-o anumita directie, atunci ele pot contribui la miscarea universului in directia intentiei noastre, rasfrangandu-se inclusiv pe plan material. Daca gandurile se indreapta intr-o directie si faptele insotesc gandurile, atunci viitorul este al nostru, in cel mai bun sens posibil pentru noi. Singurul lucru care ne opreste de la a avea o viata mai buna este necunoasterea acestor adevaruri, neincrederea si neacceptarea. Si poate mai este un secret: acela ca drumul cel mai  bun pentru noi nu este neaparat si cel pe care ni l-am imaginat ca ne-ar face fericiti.
Tot ce avem este clipa de acum. Grija pentru maine, pentru viitor este grija pentru ceva ce nu putem controla. Tot ce putem face este sa ne preocupam de momentul acesta si sa facem in el tot ceea ce putem mai bine pentru a ne construi o viata buna. A ne gandi insa cu teama la viitor nu construieste nimic. Darama.
Oamenii spun ca au incredere in Dumnezeu, dar nu cred ca rugaciunile lor vor fi ascultate si se ingrijoreaza. Au mai multa incredere in alti oameni insa si nu rareori sunt dezamagiti.
Suntem mai mult decat un trup. Suntem o minte si un spirit. Iar mintea este un instrument cu doua taisuri. Folosita corect ne ajuta sa urmam cel mai bun drum pentru noi. Folosita incorect, ne insala asupra identitatii noastre, facandu-ne sa credem ca suntem una cu problemele pe care ni le derulam in gand. Nu suntem ganduri, nu suntem probleme, nu suntem boli, nu suntem ceea ce ne supara. Suntem oameni si tot ce ne sta in maini cu adevarat este aceasta secunda.

ROMANIA INSULARA

România insulară

 

Nu am apucat mult din „epoca de aur” comunista. Doar atât însă cât să-mi aduc aminte de cozi interminabile pentru alimente strict necesare precum pâinea, laptele sau ouăle, lipsa apei calde, frig de nedescris în apartament şi programe tv cu rol de îndobitocire, excepţiile fiind rare şi vânate cu înfrigurare-vezi o Telenciclopedia sau un film cu Piersic ori Nicolaescu. Cu toate astea, în pofida a  ceea ce ar putea crede noua generaţie, am supravieţuit şi încă am vieţuit uneori fericiţi.

Comunismul a fost urât pentru multe motive şi poate că cel mai important a fost acela că a exacerbat ideea de bine comun în detrimentul interesului individual. Era firesc, aşadar, ca la un anumit moment să apară rezistenţa faţă de ideea de colectiv, de comun, de sacrificiu al unului pentru toţi. Şi în acele timpuri românii au încercat să extragă pe cât posibil din spaţiul comun un spaţiu al lor individual, construind, pe cât posibil, mici celule izolate ca interes de restul lumii. Societatea de atunci însă permitea prea puţin această izolare.

După Revoluţia din 89 şi până în prezent, eliberaţi de cenzură, românii şi-au luat dreptul de a se răzbuna pe anii de comunism distrugând, negând şi furând tot ceea ce mai rămăsese din spaţiul comun, spaţiu rămas acum în mare parte fără nici un gardian al puterii. Ideea unui bine comun, a unei societăţi care să conlucreze pentru binele fiecărui individ nu doar că a rămas o vorbă în vânt, dar a căpătat, în multe cazuri, conotaţii negative. Astfel, iarăşi nefiresc, binele individual s-a ridicat deasupra oricărui interes comun al societăţii, într-o batjocură împinsă la extrem nu doar faţă de ceea ce aparţinea în mod abstract domeniului public, dar şi faţă de ceea ce aparţinea altor indivizi, în mod privat. Este explicaţia pentru care oraşele româneşti arată cum arată, cu o arhitectură şi un colorit care sfidează până şi exoticul gust al caselor mexicane, viu colorate. De asemenea, este explicaţia pentru care natura este distrusă sistematic, fără niciun gând la repercusiunile asupra mediului care ne afectează pe toţi. Este explicaţia şi pentru furt, pentru corupţie, pentru imensa impenetrabilitate a clasei conducătoare faţă de interesele reale ale celor conduşi. Este răspunsul comportamentului celui care îţi taie faţa, îţi ia locul cuvenit, care se întinde peste măsură, care, prin comportamentul său îţi sfidează prezenţa, ajungând să sfideze cu un zâmbet batjocoritor şi legile. Este şi răspunsul pentru care oamenii nu mai cred în legi: pentru că ştiu că acestea nu le reprezintă interesele, ci binele ascuns al unei grup restrâns de oameni.

Ce ne rămâne de făcut?

Într-o asemenea lume care ne afectează şi ne întristează căutăm acei oameni, acele locuri şi momente care ne ajută să putem merge mai departe. Fiecare, în felul lui particular, ajunge să se izoleze de tot ceea ce îl doare, de tot ceea ce îl afectează şi nu poate schimbă, pentru că în această ţară şi legea este luată de multe ori în derâdere. Trăim izolaţi in insule individuale, păşind cu dezgust şi greaţă în spaţiul comun. Închidem ferestrele să nu vedem urâtul din faţa clădirii, întoarcem capul atunci când aroganţa altora ne sfidează bunul simţ şi…tăcem. Cumva, am ajuns să acceptăm că lucrurile aşa stau şi nu pot fi schimbate. Şi ceea ce e mai rău, este că unii nici nu mai sunt conştienţi de urâtul din jurul lor.

Aş vrea să închei cumva frumos, dar îndemnurile către bine deja îmi sună penibil. Tot ce văd şi pot să împărtăşesc cu voi este că nu mai trăim într-o ţară, ci într-un arhipelag plin de insule mici, mici, atât cât să stea un om.

Ca în viaţa fiecărui om, o lecţie învăţată nu înseamnă să oscilezi dintr-o extremă în alta, ci să găseşti echilibru. Iar echilibrul vieţii este acela de a învăţa să fii om între oameni. Noi, românii, încă mai avem de învăţat mult despre asta. Din fericire, există oameni care trăiesc şi gândesc aşa chiar şi aici, în România. Ei reprezintă pentru mine insula mea.

Despre cultura

Cultura, ca si credinta religioasa, nu se insusesc pentru a epata cu ele, pentru a le expune ostentativ ori pentru a ne construi o imagine aparent superioara imaginii celorlalti. Ele sunt doar modalitati  care ne ajuta sa ne conectam si sa percepem mai profund viata si se manifesta prin actele noastre fata de lume, nu prin cuvinte si cu atat mai putin prin atitudini arogante. Firescul si modestia unei persoane tradeaza mult mai multa cunoastere decat sute de citate din surse uneori nedemne de incredere.
O buna prietena a mea, actrita, spunea ca orice carte citita de un om se intipareste cumva in expresia chipului sau. Sa avem grija ce citim, cum citim si pentru ce citim.

Cat fac 7 ori 8?

Cuvant inainte

Incep prin a-mi cere iertare. Aceasta poveste este inspirata din mai multe povesti adevarate si, prin urmare, este posibil ca cineva sa se simta direct vizat de aceasta istorie. Cu toate acestea, vreau sa atrag atentia ca este vorba numai despre inspiratie si nu despre o relatare fidela a evenimentelor, cu atat mai putin de o incercare de a schimba realitatea care a fost. Dar am folosit povestea cuiva pentru a imbraca de fapt, intr-o alta haina, o poveste personala.

Cat fac 7 ori 8?

Dacă te-ai fi întalnit noaptea pe o stradă mai puţin umblată cu Petru, probabil că ai fi încercat să treci cât mai neobservat. Ar fi fost mai mult ca sigur înspăimăntător cu silueta lui deşirată, cu părul răvăşit şi barba nerasă, cu haina de piele neagra, amintind  de tinuta legionarilor.

Din fericire, povestea noastră începe cândva în timpul zilei, timp în care lumina ar fi descoperit că matahala neagră şi zburlită are de fapt o privire inocentă de copil şi un aer poetic de student francez, iar dacă ai fi avut răgaz să-l urmăreşti mai mult, ai fi rămas cu sentimentul straniu că este mai degrabă vorba de un adolescent, de un băieţandru, nefiresc crescut şi purtând clandestin însemnele maturităţii: barba şi nişte fire de păr albe, răzleţe.

Petru tocmai ce se întorcea din oraş în acea zi şi se afla la numai câţiva paşi de intrarea în blocul unde îşi avea apartamentul când în urma sa auzi o voce:

-Domnu, domnu!

Petru îşi dori să ignore chemarea, dar vocea insistă:

-Domnu, domnul, nu va suparati...

Se întoarse cu oarece lehaminte în direcţia din care era strigat.

Am uitat să vă spun că Petru era îndrăgostit. Sau fusese...nici el nu mai ştia sigur. Tot ce ştia era că povestea aceea îl consuamse teribil şi în ultima vreme avea tot mai puţină disponibilitate să răspundă oricărei solicitări, de orice fel. Pur şi simplu se simţea vlăguit.

-Domnu, domnu, pot să vă rog ceva? insistă vocea care se dovedi că aparţinea unui pui de om negricios şi murdărel care stătea pe jos, rezemat cu spatele de peretele unei case. Cât fac 7 ori 8?

Petru rămase cu gura căscată. Tocmai se pregătise să-l expedieze pe puşti, gândindu-se că acesta avea să-i ceară bani, aşa cum făceau toţi cei asemenea lui. Dar nu, copilul îl întreba despre matematică.

-56.

-A-ha! Mulţumesc mult, spuse puştiul şi îşi completă răspunsul în caietul pe care îl ţinea în poală.

-Auzi puştiule, cum te cheamă?

-Andrei, ca pe tata.

-Bravo, Andrei. Şi îţi place la şcoală?

-Da, îmi place, dar ai mei sunt săraci şi mama e bolnavă de cancer. Stăm cu toţii şi cu ăla micu într-o cameră şi nu avem lumină electrică. De aia îmi fac temele aici.

-Auzi Andrei, mă laşi să-ţi fac o poză?

-Da, dar să mi-o dai şi mie după aia.

-Bine, când o scot pe hârtie ţi-o dau.

Petru îi făcu o poză lui Andrei chiar aşa cum se afla acolo, stând pe jos şi făcând teme.

A doua zi Petru se trezi cu un sentiment bun. De multă vreme nu mai avusese convingerea că trăieşte într-o lume bună, în care oamenii pot fi oneşti şi caută să evolueze cumva spre mai bine. Ultimii ani îl obligaseră să accepte cu greu şi după multă suferinţă că viaţa era altfel decât şi-o imaginase. Până şi poveştile lui de iubire parcă se străduiseră să-i demonstreze că a te dărui cu tot sufletul şi toată deschiderea unor oameni, chiar şi celor pe care i-ai crezut a fi cei mai frumoşi şi mai curaţi, este, cel puţin în oraşul ăsta, în ţara asta ori în vremea asta, o fantezie care cere un preţ imens şi, pe cât iubise, pe atât de mult fusese judecat şi respins pentru asta.

„Bai Petrule, tu iubeşti prea mult! Stiu ca sună ciudat, dar oamenii nu-şi pot permite să-şi arunce viaţa în aer doar pentru că iubesc, aşa cum faci tu. Nu ştiu cum să-şi spun, dar...îmi dai sentimentul că prin felul tău de a iubi de fapt o împovărezi pe femeia aia, o sufoci de-a dreptul! Nu trăim romane, trăim o viaţă în care prima regulă este să supravieţuieşti. Tu parcă nici nu mai ţii cont de asta când iubeşti.”

Vorbele astea i le spusese o veche prietenă din liceu, de care de asemnea fusese îndrăgostit mult timp, astfel că ea ştia mai bine decât oricine cum este Petru când iubeşte.

Doar că acum puştiul ăsta, Andrei, reuşise cu inocenţa sa să-i demonstreze că lumea poate fi şi altfel decât fusese obligat să accepte.

Se îmbrăcă în grabă şi ieşi pe balcon pentru a adulmeca vremea: se anunţa o zi perfectă. Se sui pe bicicletă şi porni spre studioul fotografic unde lucra.  În ziua aceea avea să facă poze mai multor copii, clienţii săi favoriţi.

Spre seară se întoarse acasă. Sentimentul bun cu care se trezise de dimineaţă îl ţinuse plin de energie toată ziua şi acum, pedalând, se gândea cu uimire cât de departe se simţea de ziua de ieri când, pe măsură ce se apropia de casă, avea tot mai mult senzaţia că de undeva, din piept, îi atârnă o imensă greutate care îl trage tot mai mult spre pământ.

La colţ de stradă dădu iaraşi peste Andrei, care stătea concentrat asupra unei cărţi de şcoală.

-Ce faci Andrei? A fost bine azi la ora de mate?

-La mate?! Aaaa, da, a fost, îi răspunse copilul ca şi când era vorba de o poveste veche de care de abia îşi mai amintea. Privirea sa deveni însă vioaie când văzu bicicleta pe care stătea urcat Petru.

-Pot să dau şi eu o tură?

-De ce nu? Ia încearc-o!

Puştiul să căţără îndemânatec pe şaua ridicată prea sus pentru el şi, după ce se învârti de câteva ori pe stradă, se făcu invizibil, dispărând după colţul ultimei case.

Petru îl privea cu atenţie şi cu inima strânsă. În el se zbătea atât gândul că aceasta era poate ultima oară când avea să-şi vadă bicicleta, dar şi dorinţa de a crede în onstitatea puştiului, aşa că îşi derula de mai multe ori în minte scena de ieri, când Andrei îl întrebase atât de inocent cât fac 7 ori 8. Nu, nu putea să fie un şarlatan! Un hoţ nu şi-ar fi petrecut timpul făcându-şi temele pe stradă.

Doar că puştiul întârzia să apară. Pe marginea drumului, în lumina tot mai scăzută a zilei către noapte, Petru părea un gigant încremenit, o statuie neagră prin a cărei expresie sculptorul dorea să redea tensiunea aşteptării.

După 25 de minute se clinti din loc şi se îndreptă cu paşi grei către blocul său. Fără să-şi dea seama de unde şi cum, greutatea aceea imensă începea să-i apese tot mai greu pieptul. Deschise uşa din fier, masivă a clădirii şi o lăsă să se trântească în urma sa cu putere, când în spatele său se auzi un clinchet vioi de clopoţel.

-Domnu Petru,  Petru am venit! A fost belea bicla asta! Am trecut repede până acasă să o vadă şi mama să se poată bucura.

Petru se întoarse în stradă cu o privire buimăcită de surpriză.

-Ce, credeai că am plecat de tot cu ea? Ha, haaaa. Pai io nu fur!

-Si zici ca ţi-a placut bicicleta?

-Daaaa, beleaaa! As vrea si eu una, da n-avem noi bani de asa ceva!

-Ei, cine stie, poate ca o s-o capeti.

-Pai de unde? Ca noi n-avem bani, repetă puştiul.

-Ei, nu se ştie niciodată.

În mintea lui Petru se născuse o idee: voia să îi cumpere puştiului o bicicletă. Din păcate, însă, banii de abia îi ajungeau să supravieţuiască şi datoriile pe care trebuia să le plătească îi înecau orice vis propriu şi cu atât mai mult visul de a putea ajuta pe cineva. Cu toate astea, i se păru că apariţia din senin a acestui copil la colţ de stradă nu era întămplătoare. Avea un sens şi, din câte putea el să simtă, un sens bun. Era un fel de mesager trimis să-i amintească despre el, despre adevărata sa natură care începuse de câţiva ani să se ofilească sub apăsarea atâtor  suferinţe. Era o chemare la viaţă.

Noaptea aceea nu putu dormi. Nici nu voia. Îşi făcut o cafea tare, pe care o îndulci cu mult zahăr, apoi se aşeză în faţa computerului şi deschise o pagină albă. Câteva minute privi pagina cu atenţie, ca şi când ar fi aşteptat ca din ea să se ivească tipărit începutul primei fraze. Apoi îşi aprinse o ţigară şi după un moment în care rămase încremenit deasupra tastaturii, începu să scrie lovind repede, aproape cu furie tastele computerului.

La ora 4.20 de dimineaţă, planul era pus la punct: avea să creeze un adevărat eveniment social la care va invita toţi prietenii şi cunoscuţii săi, iar prin donaţiile acestora va reuşi să strângă bani pentru a cumpăra o bicicletă şi poate chiar mai mult, pentru a schimba destinul acestui copil. Pozele pe care le făcuse în prima zi i-au fost martori atunci când a postat povestea întâlnirii sale cu Andrei pe o reţea de socializare, reuşind să strângă sute de voturi pozitive, care au dat postării statutul de „viral”.

-Ai văzut? Dracia a devenit virala! Îi spusese Petru prietenei sale din liceu când veni vorba despre povestea cu Andrei.

-Da, am văzut, răspunse ea cu un zămbet reţinut. Se pare că toţi avem nevoie să credem că lucrurile pot fi şi altfel decât ne-am obişnuit, adică prost...

Petru era suprins de impactul poveştii sale, dar în acelaşi timp simţea că tot entuziasmul pe care îl avea era ca o energie imensă capabilă să mişte sufletele a zeci şi sute de oameni.

Evenimentul avu loc într-o sămbătă, într-un cunoscut parc  bucureştean. Era programat să înceapă la ora 14. Petru venise înainte cu mult timp pentru a fi sigur că totul va decurge aşa cum plănuise. Aproape de ora de începere, dădea deja semne de nerăbdare şi emoţie. Îşi anunţaseră participarea cel puţin 100 de prieteni de pe reţeaua de socializare. În plus, îi promiseseră că vor veni şi alţi cunoscuţi cărora le povestise de Andrei şi de dorinţa lui de a-i cumpăra o bicicletă copilului.

La ora 14, parcul era însorit şi mirosea a miere de tei. Copii de câţiva anişori îşi strigau părinţii entuziasmaţi, iar aceştia din urmă îi priveau atent cum se cocoaţă pe tobogan. Câteva fete cu pantaloni scurţi treceau legănându-se pe role, iar câteva perechi de îndrăgostiţi se opreau îmbrăţişându-se pe alee şi apoi se îndepărtau strângându-şi mâinile cu putere.

Niciun inviatat nu îşi făcuse încă apariţia.

La ora 14.35, apăru o fată în jeanşi şi tricou, cu un rucsac în spate. Văzând-o cum caută din ochi ceva, Petru înţelese că este unul dintre cei care îşi anunţase venirea. O primi cu entuziasm.

La ora 15 erau în total 7 persoane venite.

Petru se gândea că nu alesese bine ora 14, pentru că era ora la care lumea stă la masă. Dar evenimentul dura trei ore, aşa că ceilalţi invitaţi puteau veni oricând.

La ora 16 erau 13 persoane.

După aceea nu a mai venit nimeni.

Petru se întoarse acasă cu sufletul frânt. Din contribuţia celor care veniseră strânsese cu greu 500 de lei. Era puţin, foarte puţin şi nu-i ajungeau să cumpere o bicicletă. Cu toate astea, cei care contribuiseră, în cea mai mare parte a lor studenţi, dăduseră cât de mult îşi permiseseră. Dar unde erau prietenii săi maturi, oamenii aşezaţi şi înstăriţi, indivizii care promiseseră că vin, prietenii apropiaţi, toţi cei care păruseră atât de entuziasmaţi de iniţiativa sa? Unde dispăruseră cu toţi? Ar fi vrut să-i poată întreba, dar nu ar fi vrut să le asculte răspunsurile. Cu siguranţă că ar fi avut fiecare motive bune pentru care nu veniseră. Orice ar fi fost mai important decât să contribuie la fericirea unui copil.

-Cum a fost? îl sună să-l întrebe prietena din liceu.

-A fost...cum a fost. Dacă ai fi vrut să afli, ai fi venit.

-Petru, ţi-am spus că nu voi fi în Bucureşti atunci!

-Da, sigur, nu era nimeni în Bucureşti atunci....Toţi erau, ca prin farmec, plecaţi.

-Nu exagera! Eşti copil! Oamenii din ziua de azi sunt ocupaţi! Au atatea pe cap...trebuie să înţelegi şi tu!

-Înţeleg că au fost mulţi oameni care au promis şi nu a venit niciunul dintre ei. Dar bănuiesc că de acum trebuie să-mi regândesc noţiunea de prieteni.

-Ţi-am spus, eşti copil! Trăim într-o lume în care un simplu angajament scris pe internet nu valorează nimic. Nu te poţi aştepta la nimic de la aşa ceva...

-Da, trăiţi în lumea voastră. Eu o să trăiesc în lumea mea, spuse Petru şi încheie convorbirea.

Nu renunţă. Vându unul dintre obiectele de artă rămase moştenire de la mama sa şi făcu rost de bani pentru a cumpăra bicicleta. Când apăru cu ea pe stradă, copilul se afla tot la colţ, în aceeaşi poziţie studioasă în care îl găsise în fiecare zi.

-Andrei, am ceva pentru tine!

Puştiul ridică privirea şi-l salută de parcă nu se mai văzuse de mult timp.

-Aaaa, domnu Petru! Ce mai faci? Nu mai ai bicla aia misto?

-De fapt, Andrei, am o bicicletă pentru tine?

Copilul nu reacţionă.

-Uite, mă, bicicleta asta e a ta!

-Adică pot să dau şi eu o raită cu ea?

-Poţi să dai şi o sută! E a ta a ta!”

-Pe bune?!!!!!!!!!

-Da, pe bune. Nu vrei să o încerci?

Puştiul sări imediat de la locul său, trântind caietul de matematică pe jos şi se cocoţă pe bicicletă.

-Mamăăăă, să vezi ce o să zică Umflatu!

-Cine e Umflatu, ma?

-Unu de la noi, răsunse în grabă puştiul şi o rupse la goană pe bicicletă, umplând strada de viraje şi salturi pe roţi.

-Multumesc mult! E beleaa!

-Să cresti mare si mai ales sa iei note mari!

-Da, da, Iau, iau! Si copilul dispăru după colţul ultimei case.

Petru rămase iar în urma sa zâmbind. Nu fusese nimeni martor al acestui eveniment, dar, în sufletul său, se simţea cel mai împlinit dintre pământeni. Simţea că adusese o rază de soare în viaţa unui copil şi mai ales a unui copil căruia nimeni nu-i va acorda niciodată şanse ori crezare.

Petru scrise povestea lui Andrei. O televiziune îl invită să vorbească despre ea, iar el aminti de întâlnirea cu copilul, despre supriza pe care o avusese când fusese întrebat cât fac 7 ori 8, de evenimentul din parc şi despre bucuria copilului atunci când primise bicicleta. Nu a spus nicio vorbă despre nepăsarea celorlalţi, nu a scos niciun cuvânt despre prietenii care nu-i fuseseră alături si nici despre faptul ca, dupa ce primise bicicleta, Andrei disparuse de la coltul strazii. Petru dorea ca oamenii să creadă în bine şi să continue să creadă că lumea poate fi şi altfel decât suntem obligaţi să credem...

Epilog

Intr-o zi, in timp ce venea de la serviciu, prietena din liceu a lui Petru trecu pe lângă un băieţel asezat pe jos, pe strada, care ţinea pe genunchi o carte. Era concentrat si parea ca isi noteaza cu atentie ceva. Isi aminti povestea lui Petru, dar isi dadu seama ca este vorba de un alt copil, pentru ca pe Andrei il cunostea din fotografii. Trecu mai departe cu o oarece retinere in suflet cand in urma sa auzi o voce: „Doamna, doamna!”

Se opri sovaind.

-Doamna, doamna, nu va suparati! insista copilul. Doamna, ziceţi-mi şi mie, cât fac 7 ori 8?

Un fior rece o trecu pe sira spinarii. Ii venea sa se intoarca si sa-i smulga copilului cartea prefacuta din brate. Dar se opri. Nimeni nu ar fi inteles...

Grabi pasul.

In mintea ei se invartea furia, revolta si neputinta de a face ceva. Ii venea sa planga si ar fi vrut sa-i povesteasca tot celui care tocmai se oprise induiosat langa copil si, dupa ce ii raspunsese „56”, ii strecurase in mana o banconta de 10 lei. Dar ce sens avea? Nu ar fi oprit nimic din ceea ce este.

Se indeparta. Gandindu-se la Petru in mintea sa se nascu o idee: "Nu, Petru nu trebuie sa afle niciodata despre asta! El trebuie să continue să creadă că lumea este mai bună decât atât. Are nevoie de asta. Si eu am nevoie de asta!” isi spuse ea, si coborî repede scările metroului unde se amestecă în mulţime.

Gracias a la vida

Era ultima zi in Barcelona. Vazusem cam tot ce se putea vedea in 7 zile. Imi umplusem ochii de culorile si formele lui Gaudi, la care visam sa ajung de atatia ani. Bantuisem pe strazi, prin piete, pe plaja, in port, pe bulevarde...Si totusi aveam senzatia ca voi pleca fara sa-mi fi implinit un vis.

Imi doream ca macar o zi sa nu mai vizitez. Imi doream sa ma asez la o masa si sa privesc oamenii, sa ascult zgomotul strazii, ori sa surpind de undeva un fir de muzica.

Dar n-am facut acest lucru.

Pana si in ultima zi am alergat, incercand sa mai vad ceea ce imi scapase. Si din pacate era mult, mult, iar eu nu puteam acoperi tot.

In cele din urma am cedat. Eram atat de obosita incat nu-mi doream decat sa ma vad odata in avion in drum spre casa. Asa ca m-am asezat pe o banca de piatra intr-o piateta. Si am privit.

Am privit cu nesat tot ce se intampla in jurul meu, ca si cand pana atunci nu vazusem nimic. Am privit grupul de oameni care duceau dupa ei un balon cu o forma de calut sau nu mai stiu ce animal, copiii care se jucau, porumbeii care se coborau pe scarile catedralei din fata mea, perechi de oameni, oameni singuri, grupuri…

Dintr-o data am auzit o melodie. De fapt, era cineva in piateta care canta de mai mult timp, dar pe care eu doar atunci l-am auzit. Canta simplu, acompaniat doar de o chitara. O voce clara, cu iz invechit, ca al cataretilor latini de alta data.

M-am apropiat.

Canta despre Lucia. Un tango pe care nu-l mai auzisem, dar care oprea timpul in loc si ma facea sa am gandul nebunesc ca mi-ar placea sa iau cu mine cumva tot ce era acolo pentru a arata lumii cat de frumos era momentul acela. Atat de mult ma bucura ceea ce traiam!

M-am asezat cuminte langa batranelul care canta. Un cantec, apoi altul si altul si altul…toate atat de frumoase! I-am cumparat un cd, apoi pe al doilea si apoi pe al treilea. Doar atatea avea. Costau doar 10 euro…

Alex il filma pe batranelul venit tocmai din Venezuela, in timp ce eu aproape ca dadeam sa plang de atat frumos.

In fata lui se opreau cupluri de indragostiti si se imbratisau. Erau atat de frumosi, incat nu puteai sa nu intelegi ca traiesc cea mai pasionala poveste de dragoste din cate au fost. Asa cum traiam si eu.

Copii, parinti, bunici…

Cam dupa un sfert de ora, in grupul de auditori se strecoara o familie: parintii si fetita. Erau in mod evident turisti, veniti, cel mai probabil, din America Latina, dupa cum arata fizionomia. Parintii destul de inaintati in varsta. Probabil peste 50 de ani. Fetita poate ca ar fi avut varsta adolescentei, dar, pentru ca suferea de Sindromul Down, parea doar un copil mare si se comporta ca atare. Toti trei se inclinau in acelasi ritm pe muzica, intr-o armonie perfecta.

Dupa ce s-a terminat un catec, tatal fetitei se apropie de batranelul care canta si i-a soptit ceva la ureche. Acesta ii raspunde zambind: Por supuesto que si! (Sigur ca da!)

Isi ia in brate chitara si du pace isi trece o data mana peste corzi, ca si cand ar fi intrebat-o daca este pregatita pentru ce urma, incepe sa cante: “Gracias a la vida, que me ha dado tanto…”

Fetita cu Sindrom Down pare fericita. Din gentuta ei scoate dintr-o data un microfon de jucarie, din plastic, si se aseaza langa batranel cu aerul ca l-ar acompania.

Tatal ei o priveste cu ochii inlacrimati de iubire si bucurie. De-o parte, mama, demna intr-o suferinta intiparita evident pe chip, se lasa prinsa de mana de tata si chipul ei se transforma intr-o mare de iubire.

Nicicand nu am vazut atata recunostinta si atata iubire pe chipul cuiva! Niciun copil, cat de reusit si frumos ar fi fost, nu a reusit sa transmita parintilor sai atata iubire si acceptare cata transmitea acea fetita cu Sindrom Down, care canta fericita alaturi de batranelul de Venezuela.

Gracias a la vida que me ha dado tanto
Me dio dos luceros que cuando los abro
Perfecto distingo lo negro del blanco
Y en el alto cielo su fondo estrellado
Y en las multitudes el hombre que yo amo.

 

Multumesc vietii care mi-a daruit atatea

Care mi-a dat doi luceferi pe care, atunci cand ii deschid

Disting perfect negrul de alb

Si in cerul inalt, bolta instelata

Si dintre toti, pe cel ce l-am iubit.

 

Calatoria in Barcelona asa s-a incheiat. In sfarsit, primisem si ultimul dar pe care il asteptam.

 

un cersetor de bun simt

Ieri ajunsesem la limita. Da, imi place sa ajut oamenii, da, o fac cu drag, dar in ultima vreme nu imi mai apartin deloc. Daca nu e mama care a fost in spital, e bunica pe care o vad rar si imi tot reprosez ca trebuie sa-i acord mai mult timp ca nu se stie cat o mai am alaturi. Daca nu e catelul care trebuie scos in parc, e casa in care trebuie sa fac ordine, daca nu e nu stiu ce actiune umanitara, e telefonul unui prieten, cunoscut sau chiar necunoscut care imi cere ajutorul, sfatul, contributia. Daca nu e una e alta. In sfarsit! Ieri nu mai voiam sa mi se ceara nimic, sa mai aud pe nimeni plangandu-se, vaicarindu-se, cerand.

Drept care iau catzika sa o scot la plimbare in parc. (ziceam ca nu mai fac ceva pentru nimeni? Ziceam prost.)

Cand sa ma dau jos din masina, vad de la distanta cum vine catre mine un batranel, cu intentia vadita intiparita pe fata ca avea sa-mi ceara ceva.

Deschid portiera, ies si cum batranelul ajunsese in dreptul meu si tragea aer in piept sa zica ceva, il atac eu mai intai si-i zic: NU, azi NU! Azi n-am chef sa mai dau nimic, nu mai suport sa-mi ceara nimeni nimic!

Batranelul se uita la mine cu palaria data pe ceafa si-mi zice pe un ton impaciuitor: Da, fata lu tata, te inteleg. Ca si mie imi cer unii uneori tigari de ma capiaza de cap. Ba imi cer una, ba imi cer alta…si eu tot le dau. Macar matale esti mai breaza, dar eu sunt un prapadit si tot nu conteaza. Voiam un foc de tigare.

Trag hotarata de lesa catzicii si ii zic: Bre, azi nici fum n-am!

Bine, nu-i problema! Sa-ti fie de bine!

Am plecat la alergat prin parc. Am lasat in urma o parte din oboseala, din ganduri. Cand m-am intors la masina parca as fi vrut sa-l mai gasesc acolo. Cred ca m-as fi oferit eu sa-i dau ceva. Prea a fost de bun simt!

alinta-ma!

Hai, maaa, alinta-ma si tu pe mine un pic! Zi-mi ceva frumos, o vorba buna…

Cum vrei sa te alint? Adica…ce sa-ti zic?

Tu vorbesti serios? Adica vrei sa-ti zic eu cum sa ma alinti pe mine?

Pai nu te alint tot timpul?

Nu.

Cum “nu”?

Asa simplu> NU. De fapt, in ultima vreme esti mai mult absent. Sunt cu tine, dar ma simt singura.

Prostii!

Da, prostii. O sa vezi tu!

Ce sa vad?

O sa vezi…

Daca incepi cu amenintari din astea, chiar ma enervezi!  Acum ce ti-ai luat mutra asta imbufnata?

…

Zi, fata, ce te-a apucat? Esti in zilele alea?

…

Clar, asta e!

Nu sunt, dobitocule, in nicio zi!

Da’ in ce zi esti? In aia in care ti-ai propus sa ma enervezi pe mine?
…

Clar, nu pot discuta rational cu tine. Ai zis femeie si cu asta ai terminat tot!

Auzi, daca tot te duci asa convinsa la bucatarie, poate imi aduci si mie un sendvis. Cred ca am ars cam multe calorii de cand ma chinui sa-mi dau seama ce e in capul tau.

Usa trantita.

Bine si asa. Chiar mai bine.

 

 

Ce faci? Ti-ai facut doar tie sendvis? Bine, ma! Si dupa aia zici ca nu te alint!

Ti-am zis!

Ce mi-ai zis?

Ti-am zis ca o sa vezi tu!

Ce sa vad?

Uite, acum stai si casti ochii la mine ca prostu. Nu-ti fac niciun sendvis.

Deci asa!

Exact asa.

Vezi, de asta nu te alint!

Ca nu-ti fac sendvis?

Si de asta. Si de altele…

A-ha. Care altele?

Altele…

Da-mi un exemplu concret, sa nu mor proasta.

Uite, ca de exemplu…nu stiu, nu-mi vine nimic in minte acum. Dar sunt multe.

Nu e nimic, iti zic eu. Doar pretexte. La inceput nu erai asa.

Nici tu.

Adica cum eram?

Erai mai…draguta cu mine. Aveai grija sa-mi faci si mie un sendvis, ne uitam impreuna la tv. Te aranjai si tu un pic mai mult.

A? Deci acum sunt urata!

Nu esti, fata, urata. Tot draguta esti.

Dar nu frumoasa.

Ba esti si frumoasa cand vrei tu.

A-ha. Doar atunci. Si in rest sunt urata!

Ma omori!

Si tu pe mine! Acum sunt si urata si nesuferita!

Cand esti ca acum, da! Esti si urata si nesuferita! Ma enervezi de-a dreptul!

….

….

…

Ce-ai, ma, plangi? Offf…Hai, potoleste-te! Sulfa-ti nasul ca arati ca naiba. Hai cu tata!

Las-ma ca’s si ulta si nesufleita!

Ce zici, ma? Nu inteleg nimic.

Sunt si urata si nesuferita!

Nu, nu esti! Am fost si eu rau. Stii ca te iubesc. Hai, nu mai plange.

…

Vezi acum dupa ce ai plans ochii tai par verzi. Stii…cum este marea spre seara. Si buzele ti s-au facut mai rosii. Imi vine sa le musc. Esti tare frumusica.

Zambet.

Si cand zambesti, vezi ca se insenineaza si afara? Nu mai plange, prostuto!

Offf…nu puteai sa-mi spui asa de la inceput?