Jurnalul unei schimbari 12. nevoia de a face bine

Societatea, religia, morala ne invata ca trebuie sa fim buni. De ce sa fim buni? Pentru ca asa e bine, asa e frumos, asa se cuvine, asa merg lucrurile mai usor intre oameni si asa vrea Doamne-Doamne. Si daca nu? Daca nu, nu e bine, nu e frumos, esti rau, esti nesuferit si se mai supara si Doamne-Doamne si te trimite direct la reeducare in Iad.

Realitatea e ca nicio invatura nu cred ca are cu adevarat efect daca nu este perceputa ca fiind o expresie de necontestat a ceea ce exista. Iar ceea ce exista trebuie sa fie simtit, perceput cu fiinta proprie, nu cu mintea altuia. Altfel spus, omul trebuie sa simta nevoia de a fi bun, nu sa stie ca trebuie sa fie bun. Iar asta inseamna ca, inainte de-I invata si indemna pe altii sa fie buni, generosi, iertatori sau mai stiu eu cum, este bine sa le arati motivele pentru care trebuie sa o faca, motive care nu trebuie sa se concentreze pe ceilalti, ori pe frica de divinitate, ci pe sine si pe binele pe care ti-l faci tie fiind bun cu ceilalti.

In Biblie se spune ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Daca nu ai masura binelui pentru tine, nu o poti avea nici pentru ceilalti.

Cred, asadar, ca primul pas este sa ne aplecam spre noi si sa intelegem cu ce ne serveste propriei fiinte sa ne exprimam bunatatea, carei chemari raspunde acest indemn si ce nevoie serveste. Si dupa ce vom fi convinsi de raspuns, binele va fi expresia fireasca a existentei noastre.  

Jurnalul unei schimbari-11. Patagonia in sufletul meu

Acum un an si ceva am vazut un film. Actiunea se petrecea in Argentina, Buenos Aires. Dintr-o data mi-am dorit foarte mult sa ajung acolo si visul mi s-a implinit, desi, daca ar fi fost sa ma iau dupa glasul unora, nu aveam nici bani, nici timpul necesar. Cu toate astea, cand am rezervat biletul, am fost sigura ca banii vor veni de undeva. Si timpul la fel. Si au venit cu prisosinta.

Pe data de 1 ianuarie 2015, mi-am imbratisat sotul de ramas-bun si m-am suit in avion. Deja imi era dor de Alex, dar el ma indemna sa-mi urmez visul, asa cum ma indeamna mereu si sa ma bucur de experienta care va veni.

Am petrecut in Argentina 4 saptamani, dintre care aproape 3 saptamani numai in Buenos Aires, o saptamana in Patagonia si 2 zile la cascada Iguacu. Dupa 36 de ani am atins, pentru cateva ore, pamantul pe care m-am nascut, Brazilia.

Multi dintre cunoscutii mei care ajung in Argentina merg acolo pentru tango. SI eu am crezut ca am mers din acelasi motiv. Cu toate astea, acum, cand tanjesc de dorul Argentinei, in minte nu-mi vine Buenos Aires, ci Patagonia, acel pamant minunat, capat al lumii, care iti da in mod straniu senzatia ca esti acasa.

M-am intrebat de ce am avut un asemenea sentiment la o asemenea departare de casa si, de curand, am aflat raspunsul.

In Patagonia este multa pustietate. Kilometri intregi de stepa, munti, ghetari, lacuri, mare. In multe parti nu auzi decat vantul cum se naste din tacerea absoluta si apoi se resoarbe iar in tacere. Citisem in unele carti despre contemplarea linistii, dar niciodata nu am inteles sensul celor citite pana atunci.

In acel loc este atata frumusete, atata liniste si atata maretie a naturii, incat este imposibil sa mai simti vreo limita mintala ori fizica intre tine si tot ceea ce te inconjoara. Cumva, devii una cu tot, pentru ca pur si simplu nu mai poti pastra nicio granita intre tine si atata frumusete. Mintea se linisteste si constiinta faptului ca nu esti un individ separat, ci o manifestare a vietii insasi, alaturi de toate celelalte manifestari deopotriva uimitoare ale vietii iti patrunde fiecare colt ascuns al constiintei.

Patagonia imi era atat de familiara pentru ca ma regaseam pe mine, eu, cea pierduta in temeri, in nelinisti, in limitari, in separari.

Am revenit in Romania. Cand am intrat in birou radiam atata bucurie de a fi si atata lumina, incat colegii mei au ramas uimiti. Iar unii….nemultumiti. Nemultumiti ca cineva dintre ei reusea sa fie altfel, ca reusea sa se bucure, sa straluceasca. Acesta a fost motivul pentru care mi s-au pus atatea limite si interdictii incat, dintr-o data, m-am simtit ca un cal salbatic prins in lat. Imposibilitatea de a ma elibera si sentimentul profund de limitare contrastau puternic cu toata expansiunea pe care constiinta mea o dobandise. Asa se face ca, in loc sa-mi pastrez lumina si bucuria de a fi, constiinta unei unitati cu tot ceea ce ma inconjoara, am inceput sa urasc mediul in care lucram. Il uram atat de mult si ma simteam atat de captiva in el, incat in scurt timp am inceput sa am hemoragii nazale, crize de fiere si accese de furie.

Toate acestea au incetat in clipa in care am aflat ca sunt insarcinata. Ca si cum cineva mi-ar fi sters toata suferinta cu buretele, gandul ca voi fi mama mi-a umplut inima de atata bucurie si recunostinta, de atata iubire si sens, incat fiecare zi mi se parea ca straluceste. Mi se parea ca inteleg de ce lucrurile erau in viata mea asa cum erau si ma bucuram.

Dar am pierdut sarcina. Sentimentul de izgonire de Rai a fost si mai dureros, si mai profund si furia a fost si mai mare. Nu pe Dumnezeu, ci pe propria mea viata, pe limitarile ei.

Pierdusem atat de mult orice sens al unitatii cu ceea ce ma inconjura si eram atat de pornita impotriva acestor conditionari, incat am simtit ca ma prabusesc.

 A trecut un timp. In tot acest timp am avut timp sa-mi amintesc ca nimic nu se intampla fara un motiv. Am incercat sa inteleg motivul pentru care imi uram atat de mult locul de munca si am decis ca, daca doresc sa fac o schimbare in viata mea, aceasta nu trebuie sa fie motivata de ura pentru trecut sau prezent, ci de iubire si incredere in viitor. Inainte de a schimba mi-am dorit mai intai sa accept ceea ce mi se intampla. De asemenea, amintindu-mi de iubirea imensa pe care am simtit-o atunci cand am fost insarcinata, mi-am dat seama ca acea iubire nu a plecat niciunde, ca este tot acolo, in sufletul meu si ca nu este nevoie de niciun prilej special pentru a o redescoperi si a o manifesta. Am mai inteles totodata ca Dumnezeu ne ajuta uneori sa-I descoperim linistea si pacea, dar ca noi trebuie sa pastram mereu viu acest dar si sa-l inmultim prin comportamentul nostru de zi cu zi, prin meditatie, prin rugaciune, prin bunatate si acceptarea celorlalti si a noastra insine. Altfel, ne pierdem, asa cum m-am pierdut eu la inceputul acestui an atat de frumos inceput, amintindu-ne doar de frumusetea unui moment, fara a mai avea puterea de a-l retrai.

Dupa mult timp, ieri am fost pe plaja. Mi-am luat o paturica si m-am asezat pe ea, impreuna cu catelusa mea care se tot rotea fericita in jurul meu si-mi dadea pupici pe maini si pe picioare facandu-ma sa rad. Am admirat marea agitata, cerul, mirosul aerului, nisipul umed, un tatic care isi invata prichindelul sa mearga, un domn gras care a intrat in apa si a ridicat mainile in sus a bucurie si slava, o doamna cu fusta care facea poze de pe mal, un cuplu de indragostiti care isi faceau un selfie, un pescarus pe care l-am urmarit mult timp pentru ca mi s-a parut ca avea o culoare tucoaz ireala, fosforescenta si, pentru prima oara dupa Patagonia, mi s-a parut ca vantul se naste dintr-o tacere absoluta si se intoarce acolo. Am devenit iarasi una cu tot ceea ce ma inconjura si din nou un sentiment de liniste si siguranta s-a coborat asupra mea. Patagonia s-a intors in sufletul meu!

Se spune ca dupa ce ajungi la capatul lumii, viata o ia de la capat. Oricum, nu va mai fi niciodata aceeasi.

 

jurnalul unei schimbari.10

 

Marturisesc ca cel mai dificil mi se pare sa alegi. Cand te afli in mijlocul unei situatii si trebuie sa-i faci fata, cumva te descurci. Dar cand esti inaintea ei, anticipand toate variantele posibile, eventualele castiguri si pierderi…ei bine, mi se pare teribil de dificil.

Azi am fost iarasi in fata unei alegeri destul de importante. Implica bani, energie si, fireste, intrebarea daca merita, daca o sa functioneze, daca va fi bine, daca nu cumva o sa fac asa cum am facut si in alte situatii din viata mea, sa investesc mult in anumite activitati din care sa nu rezulte nimic concret. Apoi a venit intrebarea: oare chiar nimic nu s-a ales de pe urma acelor experiente?

Daca ar fi sa ma gandesc la scopul pe care l-am avut in vedere atunci cand am facut acele alegeri, as putea spune ca nu s-a realizat, dar povestea este intotdeauna mult mai adanca decat pare la o prima vedere si este alcatuita din toate faptele noastre de zi cu zi, din toate senzatiile, emotiile, invataturile pe care le-am cules fara macar a fi constienti de ele. Desigur, o diploma ne va confirma intotdeauna ca efortul depus a meritat, dar pentru cele mai multe dintre realizarile noastre nu primim nici un fel de diploma, asa ca trec neobservate. Nimeni nu ne va da o diploma ca am devenit mai bogati sufleteste pentru ca am calatorit, chiar daca nu calatoria in sine a fost obiectivul nostru, nimeni nu ne va lauda ca am facut greseli din care am invatat lectii pretioase despre viata si am devenit mai intelepti, nimeni nu ne va evidentia pentru ca dorind sa ne depasim limitele si temerile am facut pasi pe care majoritatea celor din jurul nostru se tem sa-i faca si poate putini vor fi aceia care, uitandu-se in ochii nostri, vor observa ca, luand unele decizii si asumandu-ni-le, am devenit un pic altfel si nu mai suntem cei care erau inainte de a fi incercat.

Parafrazandu-l pe Creanga, as spune ca “nu stiu cum sunt altii, dar eu”, cand ma gandesc la viata mea, nu am niciun regret. As termina prin a spune ca prefer sa esuez alegand, decat sa stiu ca nu am incercat. SI spun asta pentru ca, uitandu-ma in urma, imi dau seama ca nimic din ce am trait nu a fost lipsit de sens si de folos, chiar daca nu a fost ceea ce mi-am imaginat cand am pornit la drum.

Jurnalul unei schimbari.9

Faptul ca iti propui sa nu te mai gandesti la nimic decat la momentul prezent nu te scuteste de suferinta. Pentru ca uneori momentul prezent inseamna sa decizi pentru maine, iar daca nu poti anticipa ce va urma, nu ai cum sa actionezi.
Realitatea este ca ma aflu intr-un moment prost. Exact momentul perfect in care sa-mi exersez capacitate de a ma relaxa sau de a ma detasa. Recunosc insa ca mi-e foarte dificil, daca nu chiar imposibil. Am de luat decizii importante pentru viitor si, daca nu pot anticipa ce va fi exact, macar as vrea cumva sa ma pregatesc suflesteste pentru orice scenariu. Dar stii ce? Este imposibil! Este ca si cand ai vrea sa anticipezi mental o lupta viitoare inchipuindu-ti ca vei fi atacat din toate partile in acelasi timp, desi, in realitate, nu vei avea de confruntat decat o singura persoana care te va ataca dintr-o singura pozitie. Doar ca nu stii care este aceea. E o absurditate! Imi vine sa renunt la tot si sa predau controlul total. Mi-e dor sa ma bucur de viata. Mi-e dor sa pot trai fara griji, fara teama. Din pacate, am ajuns sa fiu atat de obosita si de prinsa in mijlocul tensiunilor mele incat nu mai stiu calea de iesire. De asta nu am mai scris....Nu era nimic eroic, nimic palpitant. Eram doar eu cu nelinistile mele.

Jurnalul unei schimbari.8

e dificil. e al naibii de dificil. Inca ma intreb daca ceea ce simt este un indiciu ca nu sunt pe un drum corect sau doar o teama imensa de schimbare. nu pot inca sa discern intre intuitia corecta si teama cu care m-am obisnuit sa traiesc. a trai in prezent nu te scuteste de responsabilitatea deciziilor, de a planifica viitorul, de a simti nemultumirea fata de ceea ce nu este asa cum ti-ai dori. Este mai degraba o stare de lipsa de opozitie, de lipsa de reactie negativa fata de aceste aspecte. Dificil de explicat si mai dificil de experimentat. Merg mai departe pe drumul acesta insa pentru ca este la un pas diferenta de ceea ce traiam inainte. Oricum, a trai in prezent nu inseamna a trai detasat si nici lipsit de toata umanitatea care uneori ne copleseste. Inseamna, cred, doar a cauta solutia care ti-e la indemana acum, iar uneori inseamna a te regasi in adevarata ta natura, atat de aparte de ceea ce credem ca suntem. Vorbe multe. Inca mai caut.

jurnalul unei schimbari.7

Nu am mai scris de cateva zile. Nu aveam de ce. Lucrurile curg exact cu acelasi ritm. In mod surprinzator, zambesc mai mereu si sunt linistita cu tot ce fac. Da, sunt cam obosita. As avea nevoie de somn mai mult si pur si simplu sa zac in pat. Dar asta nu inseamna ca mintea mea nu este treaza ori ca starea mea de spirit nu este buna. Zilele trecute si Alex mi-a spus ca sunt mult schimbata in bine si ca par mult mai optimista. Adevarul ca nu sunt nici optimista, nici pesimista pentru ca refuz sa mai anticipez trecutul, in orice varianta.
Miercuri am fost la psiholog. Merg de ceva timp si de data asta i-am marturisit ca nu cred in eficienta psihologilor in ceea ce ma priveste. Nu este vorba ca nu as crede la modul general in psihologi, dar eu prefer sa caut adevarul in mine si sa experiementez viata pentru a gasi raspunsurile. Cu toate astea, merg la ea pentru ca uneori am nevoia sa comunic anumite lucruri si nu am cui. Si nu vreau sa le impartasesc nici cu Alex pentru ca nu mi se pare ca cel de langa noi trebuie sa fie impovarat cu toate nelinistile noastre. Este un fel de igiena mentala in relatie care o tine proaspata si vie. Altfel ajungem sa ne scaldam fiecare in nelinistile celuilalt si sa fim coplesiti. Stiu ca multi nu gandesc ca mine, dar, sincer, nu cred ca ma intereseaza.
Revenind, am mers la psiholog si, dupa ce i-am spus onest ca nu cred in vreun ajutor real, dar cu toate astea nu neg ca imi este oarecum de folos, macar din perspectiva de care am vorbit, ea mi-a spus ca poate ar fi mai folositor daca as reusi sa-mi fixez niste obiective precise si sa ma canalizez spre ele cu ajutorul ei. Dar, ce sa vezi!, nu mai simt nevoia sa-mi fixez obiective! Toata viata am trait cu ochii spre ceea ce mi-am dorit sa ating si...am atins pragul de saturatie. Si simt asta cu atat mai mult cu cat obiectivele despre care este vorba acum nu pot fi anticipate si evaluate decat teoretic. Or, teoria, fara baza practica este pierdere de timp. Asa ca i-am spus clar ca nu vreau niciun obiectiv, ca desi actionez, nu stau cu ochii in viitor si nici nu am de gand sa ma fortez in sensul asta. Din reactia ei am inteles ca apreciaza ca stiu ce vreau, indiferent daca este cea mai buna solutie sau nu.
Da, sunt momente in care sunt tentata sa cad din nou in capcana gandurilor, dar prefer sa nu o mai fac. Am prea multa liniste aici unde sunt, in momentul pe care il traiesc acum. In mod neasteptat, ma simt mult mai libera, mult mai fireasca, mult mai capabila sa exprim ce vreau si ce simt. Si tot in mod neasteptat, imi vin idei care se leaga si cumva ma fac sa prevad un drum. Dar nu ma duc prea departe in drumul asta, ci fac atat cat pot pana la sfarsitul zilei.
Imi vine in minte o replica din "Pe aripile vantului", o replica pe care nu am inteles-o niciodata cand eram copil si mi s-a parut o maniera lasa de a te retrage din fata realitatii> In fata pierderii celui pe care a realizat ca il mult prea tarziu, Scarlett spune: "Ma voi gandi la asta mai tarziu."   De fapt, acum inteleg ca era un mod de gandire sanatos, care te indeamna sa te gandesti la ceea ce ai de facut in prezent si nu-ti consuma energia cu ceea ce nu poti controla pe moment. Asa cum se intampla uneori in viata, ceea ce azi ignoram sau respingem, maine s-ar putea sa devina filosofia noastra de viata si ma trezesc de multe ori spunandu-mi: "La asta o sa ma gandesc mai tarziu. Atunci cand voi putea face ceva sau voi putea gasi un raspuns. Acum ma gandesc doar la ce pot face in momentul de fata."

Jurnalul unei schimbari 6

Zilele astea s-au intamplat unele lucruri mai putin obisnuite. De cand am inceput sa meditez si sa incerc sa revin cat mai frecvent la starea de echilibru interior, evitand sa ma las in voia mintii mereu nelinistite, sunt tot mai constienta de obisnuinta mea de a gandi intr-o maniera negativa. Mai mult, atunci cand mintea preia controlul asupra mea, emotiile devin tot mai puternice, incercand parca sa recupereze momentele de detasare. Uite, asa s-a intamplat sambata dimineata cand m-am trezit pe fuga si Alex m-a rugat sa-l duc cu masina undeva, la capatul Bucurestiului, unde trebuia sa sustina un curs. Nu am avut timp sa meditez, nu am avut timp nici macar sa ma trezesc sau sa mananc, ci doar m-am spalat si m-am imbracat pentru a fi gata cat mai curand. Dupa ce l-am lasat pe Alex, am mers in oras sa-mi cumpar planseta si celelalte instrumente necesare pentru desen. (A!, trebuie sa spun ca m-am vazut cu profesorul de desen si am cazut de acord pentru un curs privat saptamanal, de vreme ce pretul pe care mi l-a cerut era rezonabil. De fapt, sincera sa fiu, era jumatate din cat ma asteptam sa-mi ceara). Dupa aceea am mers intr-un magazin de carti de unde am cumparat 3 carti de design interior, care m-au costat 60 de lei. In total, cred ca am cheltuit mai bine de 250 de lei. In timp ce ma pregateam sa platesc cartile, dintr-o data am fost cuprinsa de acea teama puternica pe care o am de fiecare data cand imi cumpar ceva destinat propriilor mele placeri, anume ca voi ramane fara bani. Emotia a fost atat de intensa incat o clipa am fost tentata sa-i spun fetei care tocmai inregistra in casa cartile ca renunt sa le cumpar. Pur si simplu nu-mi puteam controla teama. Imediat mi-am revenit insa constientizand cat de lipsit de fundament era tot ceea ce simteam si mai ales cat de mare era nevoia mintii mele de a gasi un motiv care sa justifice starea cu care s-a obisnuit de atatia ani de zile: aceea de a trai sub o permanenta frica si amenintare. A devenit aproape o necesitate sa gasesc un motiv (real sau doar imaginat) pentru a-mi justifica nelinistea si nu pot sa ma plang ca mintea mea nu ar fi suficient de creativa in sensul asta. Mi-am revenit din starea de teama, dar intensitatea emotiei a avut timp sa faca ravagii in corp. Imediat ce am ajuns acasa a inceput sa ma doara capul intens si nu mi-a trecut cu nicio pastila, apoi am simtit o stare de greata si epuizare.
Ieri, duminica, am trait alte experiente asemanatoare. Mi-am rezervat timp necesar pentru a medita de dimineata, cu atat mai mult cu cat acea senzatie de durere in stomac si de apasare in piept imi dadea tarcoale, vrand parca sa se aseze asupra mea imediat ce imi voi fi gasit un motiv de neliniste. Desi citisem despre acest "corp-durere", cum este numit in literatura de specialitate, mi-a trebuit mult timp sa devin constienta de el si mai mult timp sa decid sa ii fac fata, revenind la linistea profunda care este inauntrul fiecaruia dintre noi.
Cu toate momentele in care am incercat sa cobor de gnaduri si sa ma bucur de existenta mea, asa cum este ea in prezent, seara am inceput sa simt tot mai puternic acele senzatii de neliniste in corp, iar mintea parca imi intrase in sevraj, cautand disperata sa se agate de orice motiv care ar fi putut sa-i justifice senzatia de nemultumire sau de amenintare. Stiu ca suna de necrezut pentru cei care nu au constientizat astfel de stari, dar pentru cei care le-au trait sunt sigura ca le recunosc ca fiind reale. Numai atunci cand incerci sa opresti obsnuinta distructiva a mintii care are nevoie mereu de motive de bucurie ori de neliniste pentru a-si justifica existenta incepi sa realizezi cat de nefericit o folosim. Spun ca o folosim "nefericit" pentru ca mintea este un instrument extraordinar si de o eficienta pe care cei mai multi dintre noi nu am descoperit-o. Imi dau seama de acest lucru de fiecare data cand meditez si imi dau seama ca fara sa  ating corpul  si fara sa intervin altfel decat concentrandu-mi atentia pot elibera tensiunea interioara, pot debloca si detensiona corpul, de fiecare data cand ii ajut pe ceilalti si mintea mea ma ajuta sa creez conexiunea cu ei, cand inteleg dincolo de cuvinte, cand nu este nevoie sa vorbesc pentru a fi auzita.
Sunt multe moduri in care as putea evolua in viitor, dar cred ca cel mai important este ceea ce se intampla cu mine, cu spiritul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu. Nu ma judecati daca nu folosesc termenii corecti, pentru ca nu mi-am propus sa fiu exacta din punct de vedere teoretic. Mi-am propus sa traiesc si sa experiementez. Si, mai mult decat orice, a descoperi modul in care functionez si a prelua cu adevarat decizia asupra propriei mele vieti mi se pare cu mult mai important decat orice alt mod de implinire. Pentru ca poti sa cuceresti o lume intreaga, poti sa ai tot, dar daca nu te ai pe tine, daca in urma acestei calatorii prin viata nu ai facut macar un pas in plus pentru a te descoperi pe tine, inseamna ca drumul tau a fost in zadar. Asa cred.