Jurnalul unei schimbari. 5

George este baiatul care mi-a facut rost de bicicleta. Cand mi-a adus-o, am mai stat de vorba despre una despre alta. La un moment dat imi zice: "Ma, Pati, stii care este defectul nostru, al romanilor? Ca facem multe din toate, dar nimic la nivel de arta. Frate, daca vrei sa faci ceva in viata, alege unul dintre hobby-urile tale si perfectioneaza-te in el pana faci din el arta. Nu se poate sa nu reusesti!"
Oamenii nu vorbesc degeaba. Chiar si cand nu spun nimic interesant, tot poti sa ajungi la o concluzie: ca e mai bine sa taci decat sa cheltui energie vorbind mult sau ascultand pe cineva care bate campii. Dar, in cazul asta, vorbele lui George mi-au ramas in minte. M-am gandit ca marea mea neliniste este ca nu stiu ce sa aleg dintr-o multitudine de variante si ca incerc sa-mi dau seama care ar fi de succes, fara a ma apuca in mod serios de ceva. M-am mai intrebat ce anume mi-ar placea sa fac, care este, dintre toate pasiunile mele (exceptand dansul), acea pasiune pentru care as fi dispusa sa trec si peste aspecte neplacute, asa cum este procesul de invatare a unor termeni noi, a unor capitole mai putin atractive, ori al investitiei banesti. Mi-am pus aceste intrebari tocmai pentru ca am avut acea incercare -pe care as putea sa o consider de succes- de a participa la cursul de make-up, prilej cu care mi-am dat seama ca ma deranja teribil sa investesc bani in periute si farduri, ca ma plictisea total sa citesc despre straturile si formele de machiaj si, in general, nu simteam nicio bucurie in toata activitatea asta. In schimb, privesc spre rafturile de carti si gasesc multe carti despre design interior, faptul ca m-am inscris deja la un curs si il citesc cu atentie si imi fac temele, cat si faptul ca gasesc ca fiind relaxant sa descopar noi amanunte si mi se pare o activitate potrivita pentru timpul meu liber, chiar daca este oarecum solicitanta. Imi place sa desenez, imi place sa organizez, imi plac culorile, imi place sa creez spatii, sa creez povesti in spatiul de trait, sa pun ceva din amprenta celui care locuieste pe acel spatiu, asa cum am facut cu casa din Constanta, pe care am conceput-o plecand de la pasiunea lui Alex pentru navigatie. Mi-am adunat, prin urmare, materialele in jurul meu si am inceput sa lucrez mai intens, iar azi ma voi vedea cu un arhitect cu care sper sa invat desenul tehnic daca vom cadea de acord asupra pretului cursului. (ma gandesc ca orele private costa mult, dar depinde cat. Nu ma codesc sa investesc in mine, insa trebuie sa-mi si permit sa o fac).
Cu alte cuvinte, am mai facut un pas. Daca ma gandesc bine la modul cum am reusit sa ajung ceea ce sunt azi, imi dau seama ca tot muncind si incercand sa fac lucrurile cat mai bine a fost secretul. Si, da, a fost si sansa pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Poate insa ca de la o varsta, cand suntem deja pe picioarele noastre, trebuie sa ne creem singuri sansele. Voi vedea.

Jurnalul unei schimbari 4

Nu mai gasesc cartea! Parca a inghitit-o pamantul! As fi vrut sa mai citesc din ea si nu e de gasit. Cred ca a pus-o bine fata care imi face curat in casa, asa de "bine" ca imi va trebui munca de detectiv sa o gasesc.
Chiar si fara carte am inceput sa aplic ceea ce am invatat. Incerc cat mai des sa ma conectez la realitatea prezenta si imi dau seama cat de usor ne lasam prinsi de ganduri. Este o forta magnetica ce iti cere sa o alimentezi prin insasi prezenta ta in ea. Dar, culmea!, daca iesi din lumea tumultoasa a gandurilor observ ca exist in continuare si inca bine si foarte relaxata.
Mi-am inceput dimineata cu meditatie. Am inceput sa meditez de cateva saptamani, sacrificand pentru aceasta o jumatate de ora de somn in plus de dimineata. Cu toate astea starea in care incepi ziua atunci cand meditezi este total diferita de cea in care te trezesti si te arunci orbecaind intr-o cana mare de cafea. Imi acord timp pentru a-mi simti si a-mi relaxa inima, plamanii, stomacul, ficatul, rinichii. Sunt atatea tensiuni stranse peste zi, atatea lovituri in propriul nostru corp cauzate de stres, teama, incordare! Din umbra vegheaza acea stare cu care m-am obisnuit, acea mantie dureroasa care imi invelea tot trupul imediat ce ma trezeam si deveneam constienta. Ar prelua oricand controlul asupra mea daca nu as decide ca este doar un gand fata de care am posibilitatea de a ma detasa.
Odata trezita si imbracata am plecat la serviciu pe bicicleta. Am decis sa las deoparte toate temerile legate de mersul pe bicicleta prin Bucuresti si sa risc, iar rezultatul este uimitor: corpul imi este treaz, viu, mintea relaxata si gata de lucru. Intru in birou si ma uit la colegii mei care au uitat sa zambeasca, au uitat sa rada, trasi la fata si nervosi peste masura. Au in ei adunati munti intregi de frustrari, de nervi, de furie. Ma recunosc in ei, asa cum eram pana de curand si cum as putea oricand sa redevin daca nu voi fi perseverenta. Eu imi vad insa de treaba mea si imi incep ziua prin a scrie acest jurnal, a glumi cu cativa dintre prietenii mei si a ascullta o muzica relaxanta. Este alegerea noastra daca vrem sa traim sub povara mintii, ori alegem sa intelegem ca existam dincolo de gandurile noastre si mintea nu este decat un instrument eficient pe care il putem folosi pentru binele nostru.
Sfarsesc prin a-mi aminti mie ceva. Este genul de rand pe care il scriu cu majuscule, tocmai pentru a mi se intipari mai bine in memorie. Atunci cand m-am imbolnavit si eram in spital, cu dureri ingrozitoare care ma impiedicau sa ma misc, s-a nimerit sa fie in preajma Craciunului. Acum mai bine de 10 ani. Ajunsesem asa pentru ca imi neglijasem viata, sufletul, nevoile, condusa fiind numai de ambitie si o mare nevoie de a-mi confirma valoarea cu munti de diplome. Cum stateam in rezerva de spital, a inceput sa ninga cu fulgi imensi, ca niste pene de porumbel alb. Noaptea era luminoasa, ca atunci cand eram mica si priveam pe fereastra cum ninge, asteptandul pe Mos Craciun. Vazand atata frumusete in jurul meu, atunci am inceput sa ma rog si i-am spus lui Dumnezeu> Doamne, te rog sa ma ajuti sa ma vindec si, daca m-am imbolnavit din cauza mea, din cauza modului in care am trait pana acum, iti promit ca am sa ma schimb. Iti promit ca NU VOI MAI FACE NIMIC CARE SA MA FACA NEFERICITA, CA IMI VOI IUBI VIATA SI MA VOI BUCURA DE EA.
Mi-am incalcat de mii de ori promisiunea asta...

Jurnalul unei schimbari 3

Alex tot alearga dupa mine prin casa cu o carte. Eu ii zic: Lasa-ma in pace cu cartile astea de dezvoltare personala, ca am citit o tona si nu m-au ajutat cu nimic! El nu insista, dar il vad un pic dezamagit. II zic: "bine, fie, o sa citesc cateva randuri sa vad daca ma prinde". Deschid cartea si primul rand care imi cade sub ochi este despre ceea ce trebuie sa faci atunci cand nu te poti decide asupra ceea ce este de urmat in viitor. Deschid cartea la alta pagina si alte raspunsuri pe care le cautam incep sa-mi fie dezvaluite. Iau cartea de la prima pagina si o citesc rand cu rand atenta. Gasesc multe raspunsuri la intrebarile care mi se inghesuie in minte de atat timp. Nu, nu si despre ceea ce voi alege in viitor sa fac, dar asta nu mai este atat de important. O fraza insa se decupeaza mai mult decat altele din context: CALITATEA VIITORULUI TAU DEPINDE DE CALITATEA VIETII TALE DE ACUM. Sau ceva foarte asemanator. Ma intorc cu mintea spre viata mea de acum, ma uit la ea, la ceea ce am si la sentimentul de gol si nefericire si mai ales la sentimentul de vesnica teama in care traiesc. Intrebari despre viitor care imi intuneca prezentul, facandu-l sa para o anticamera intunecata a ceva necunoscut. La ce sa ma raportez, cum sa fiu, cum sa ma percep eu pe mine de vreme ce am atatea necunoscute? E firesc sa am atatea lucruri pretioase, asa cum este dragostea lui Alex si totusi sa ma simt mereu amenintata, este firesc sa vad atata frumusete in jurul meu si totusi sa ma simt atat de golita de frumos si de sens? Nu iti trebuie multa intelepciune sa-ti dai seama ca o asemenea perceptie despre viata este o nebunie, ca, oricum ar fi, nefericirea asta si nemultumirea asta sunt ceva nesanatos. Macar atat vad si eu, inteleg, nu trebuie sa-mi explice nimeni.
In carte se vorbeste despre iluminare, despre starea de a fi, despre acceptare, despre fiinta, despre intoarcerea la starea originara. Toate astea ar fi vorbe seci, teorii pe care le-as privi cu mult scepticism daca nu le-as recunoaste in ceea ce am trait in Patagonia. Doar ca nu am stiut ca asa se numeste. Nu am stiut ca prezenta mea totala si integrarea mea in fluxul vietii poarta acest nume. Nu am stiut ca atunci cand conturul fiintei tale se topeste in tot, in viata care se simte pretutindeni vibrand si din care se desprind manifestari asemenea unor mici fiori la suprafata unei ape adanci de fapt traiesti cu adevarat, existi in sfarsit. Nu am stiut, dar acea stare mi s-a impregnat puternic in mine, iar cand m-am intors in tara mi-am dorit sa o mentin si sa o retraiesc, insa oboseala, grijile, mintea mereu ocupata au pierdut contactul cu acel punct de reper pe care acum mi-l amintesc cu gandul, dar nu il mai pot retrai. Cel putin, nu atat de usor ca inainte, cand era de ajuns doar sa-mi doresc asta. Am crezut ca este nevoie de un mediu perfect care sa-mi conserve acea stare. Acum inteleg insa ca prea rar conditiile sunt perfecte si ca de cele mai multe ori suntem pusi in situatia de a cauta pulsul existentei noastre printre mii de preocupari si temeri, printre sute de teme de facut pentru acasa, printr-un hatis al mintii greu de imaginat. Asa am devenit trista, abatuta, nefericita. Mi-am dorit schimbarea.
Este poate pentru prima oara cand inteleg ca pentru a fi linistita, pentru a avea sentimentul deplin al existentei mele trebuie sa incep sa traiesc viata zi cu zi si, mai mult de atat, sa-mi gasesc fiinta in fiecare moment, chiar si acelea in care imi doresc cel mai putin sa fiu, asa cum sunt momentele cand ma simt rau si nu mai pot rezista la serviciu ori asa cum a fost momentul cand am pierdut sarcina.
Da, cred ca este timpul unei schimbari majore in viata mea, dar mai simt ca trebuie sa incep din mine, din adancul meu atat de nefericit, atat de invatat ca intr-o buna zi va pierde ceea ce iubeste, atat de temator din aceasta cauza, atat de lipsit de liniste.
Ma gandeam ca totusi ceva s-a schimbat deja. Nu de curand, ci de ceva timp. Inca nu ma privesc cu toata dragostea din lume. Nu ma privesc asa pentru ca am aceasta amprenta a tristetii pe care consider ca nimeni nu ar trebui sa o suporte. De multe ori m-am gandit ca sotul meu ar merita o fata mai lipsita de griji si mai vesela. Este adevarat ca eu am in schimb multa experienta de viata si oarece intelepciune, dar toate astea s-au dobandit cu un pret si nu intotdeauna inteleptii sunt si oamenii langa care traiesti cel mai usor. Cu toate astea, nu mai am acel sentiment al lipsei de valoare. Nu mai consider ca sunt un om lipsit de valoare sau care nu a adus lumii in care a trait o contributie. Poate as fi putut mai mult, poate voi realiza mai mult in viitor si niciodata nu voi renunta la a-mi dori sa fac lumea in care traiesc un pic mai buna, dar nu mai traiesc cu acest sentiment ca o datorie neimplinita. Singura datorie neimplinita simt ca o am fata de mine si simt ca numai indeplinind aceasta datorie voi putea oferi mai mult celor din jurul meu.

Jurnalul unei schimbari.2

Am hotarat o data cand sa plec de aici. Cam peste un an. De atunci mi-am pierdut total linistea si somnul. Ce ma sperie? Ca daca plec de aici nu o sa am a doua sansa? Este, asa cum afirma unii, ca daca iti doresti ceva cu adevarat se va intampla? Eu cred ca da si nu. Cat din ce decidem e ceea ce vrem noi si cat este mana lui Dumnezeu sau destinul, asa cum spun unii?
Ceea ce stiu este ca tot ce mi-am dorit pana acum s-a materializat. Dar asta a insemnat rabdare indelungata si o munca imensa. Si mai ales a insemnat ca mi-am dorit ceva cu ardoare. Acum ce imi doresc?
In fata mea stau multe temeri: sta necunoscutul, sta faptul ca pana acum nu am incercat nimic nou fata de ceea ce am reusit la 24 de ani, sta un grafic facut in joaca in copilarie si care imi prezicea ca dupa 40 de ani in viata mea este un lung zero, este experienta mamei dupa ce a fost rechemata din postul de ambasador si cand am fost puse in situatia de a ne inchiria casa pentru a avea din ce trai si multe alte intrebari la care nu am raspuns. Dar, cel mai infricosator dintre toate este faptul ca nu gasesc pasiune in nimic din ceea ce mi-ar putea asigura un trai decent dupa si totusi cunosc ceea ce inseamna sa actionezi cu pasiune si dedicare pentru ceva anume, pentru ca traiesc asta pentru dans.
Dansul pentru mine a fost o mare pasiune. Cand eram mica si dansam, simteam ca si cand intram intr-o stare de transa. Si totusi mama nu mi-a incurajat niciodata pasiunea asta si m-a dat sa studiez pianul, pentru care nu aveam nicio chemare, dar, culmea!, aveam talent cu nemiluita. Drept consecinta m-am si lasat de pian dupa 10 ani de munca si sacrificii....inutile as putea spune. Am redescoperit dansul la 33 de ani, cand m-am dedicat lui cu pasiune, investind timp si bani fara regret. Dar acum e prea tarziu, cred si, in plus, sunt prea multe conditii pentru a incerca ceva in domeniul asta: nu am un partener stabil si mai ales nu am un partener in Constanta cu care as putea macar sa incerc sa predau daca  nu chiar sa fac mai multe activitati legate de dans... Cu toate astea, stiu ce inseamna sa fii antrenat intr-o activitate din pasiune si stiu cand o faci doar pentru bani sau alte criterii rationale.
Revin la intrebare: care este pasiunea mea in afara de dans? Ce mi-ar placea sa fac atat de mult si la ce sunt buna?
Uite, acum scriu si scriind am senzatia vie de prezenta. Imi place sa scriu, dar ce? Nu stiu sa scriu decat despre viata mea, despre ce am trait, ce am simtit. Nimic mai mult. Mintea mea este incapabila sa inventeze povesti, este incapabila sa scrie altceva decat experienta a invatat-o.
Imi place sa calatoresc. Am nevoie de asta! Daca ma sperie ceva referitor la perspectiva lipsei banilor nu este faptul ca nu voi mai avea cu ce ma imbraca sau ce manca, ci faptul ca nu voi mai putea calatori. Dar, iarasi, ce pot face cu aceasta pasiune?
Ceea ce simt acum, desi nu mai am garantia ca simt cevacorect, este ca daca vreau sa fac o mutare in viata mea, motivele sunt cele mai importante.
Ieri, spre exemplu, am fost la un curs de make-up. Nu radeti! M-am gandit ca in Constanta exista nevoie de asa ceva, pentru ca atunci cand am vrut sa ma casatoresc nu am gasit pe cineva care sa-mi faca un machiaj decent. Deci, era o perspectiva financiara. IF! Am ajuns acolo, am intrat in sala puternic luminata si am aruncat o privire la cele din jurul meu. Femei mai tinere sau mai de varsta mea, aranjate, machiate...Eu nu. Eu eram obosita si singurele farduri de pe fata mea erau un pic de mascara si un glos de buze. Am inceput sa ne spunem motivele pentru care am venit acolo si cand am ajuns la mine mi-am dat seama ca nu aveam chemarea si nici macar nu stiu daca am talentul sa o fac. Tot ceea ce stiu este ca de multe ori oamenii mi-au spus ca ar trebui sa fac ceva cu mainile mele pentru ca atingerea mea are darul de a relaxa. Am maini indemanatice si daruite. Iarasi...ce sa fac cu ele? Dincolo de lipsa de motivatie personala am avut un moment in care m-am gandit si la faptul ca un machiaj dureaza cateva ore. Munca pe care o fac eu acum dainuie in timp si influenteaza viata a mii sau milioane de persoane...Oare ce aduc eu lumii mai bun facand un machiaj? Probabil ca imi voi aduce doar mie o sursa de venituri daca voi avea bunavointa sa invat, desi nu am aceeasi tragere de inima sa acumulez informatii asa cum am pentru design interior pe care il studiez singura, cumpar carti si incerc sa invat. Nu stiu daca am talent, dar macar ma pasioneaza si am o anumita pricepere.
Ei bine, pana cum astea sunt intrebarile.
Nu, nu am uitat, in fiecare dimineata imi fac o meditatie care ma ajuta sa ma relaxez si incerc sa-mi amintesc ca furtuna din mintea mea este doar o iluzie. Cu toate astea e atat de dificil sa revin la punctul acela zero al fiintei cand oboseala face ravagii, iar dincolo de asta sunt atatea nevoi si temeri care ma trag intr-o parte sau alta fara astampar! Ma ajuta insa sa scriu, sa va scriu. Nu stiu ce se va alege cu jurnalul asta in final, dar macar as putea sa-l folosesc intr-o zi ca un reper pentru a sti ce a fost cu mine candva, atunci cand am ales sa schimb sau sa nu o fac.

Jurnalul unei schimbari.1

Am decis sa schimb. Ce? Viata mea. Cum? Aaaa.....
Am decis sa schimb viata mea acum ceva timp. Mi-a venit asa in minte pentru ca mi-am dat seama ca nu mai sunt fericita cu ceea ce traiesc. Dar daca as trai altceva as fi fericita? Nu stiu. Stiu doar ca sunt unele aspecte care ma fac nefericita acum. Desi...nu pe de-a intregul. Care sunt acelea? Poate faptul ca nu locuiesc cu sotul meu, pentru ca lucram in orase diferite. Dar...asta poate ca ne tine relatia mai proaspata si mai vie decat daca am fi fost mereu impreuna. Nu stiu. Este si faptul ca lucrez undeva unde creierul meu este folosit 100% din timp, pana la epuizare. Si nici alte sanse de avansare nu am, ca nu am aptitudinile sociale necesare: nu stiu sa "fac frumos", nu stiu sa ma dau bine, nu stiu sa fac misto de altii si nici nu ma prea mai intereseaza sa-mi spuna cineva "sefa", pentru ca nu cred ca asta mi-ar da mai multa valoare decat am acum. da, sunt un om valoros. Ca orice om. Doar ca eu incep sa fiu si constienta de asta, sau macar incerc.  Pe de alta parte, lucrand de 14 ani in acelasi loc incep sa ma intreb daca mai sunt capabila si de altceva. Ati inteles ceva din toate astea? Stiu, e dificil...
Ganditi-va ca in capul meu sunt toate aceste dileme si inca 100 la care se adauga intrebarea: da' eu din ce o sa mai traiesc, dar care e menirea mea in viata, dar o a doua sansa mirobolanta o sa mai primesc de la Dumnezeu, dar e de ajuns sa muncesti ca sa reusesti si ce trebuie de fapt sa reusesc? Ce vreau eu de la viata? Da, asta e o intrebare buna: ce vreau eu de la viata?
La inceputul anului am fost in Argentina. M-am dus pentru ca simteam ca ma cheama locul acela. Dar m-am dus din alte motive decat acelea care au contat cu adevarat. Interesant, nu? M-am dus pentru tango. M-am intors insa impregnata de pace si de ritmul firesc al vietii pe care le-am descoperit in Patagonia, acolo unde am ezitat mult daca sa ajung sau nu. S-a intamplat asa: am ajuns la un hotel in plina stepa. In fata camp, apa si, in zare, munte. Era atat pustiu si atata liniste acolo, ca orice sunet si orice miscare parea ca se rupe din tacere si ca se absoarbe inapoi in ea. Se simtea viata pas cu pas, puls cu puls. Se simtea de unde incepe totul si unde se sfarseste> niciunde. Totul era doar manifestarea simpla si fireasca a vietii, in diferitele ei forme: de la firul ierbii, la gaza ce se catara pe el si caii care, mai departe, pasteau linistiti. Si atunci am stiut ca imi doresc ca viata mea sa fie asa.
M-am intors in tara cu dorinta de a pastra acest sentiment de pace, dar foarte curand l-am uitat. Am devenit obosita, trista si tot mai incorsetata si secatuita mental de munca mea. Imi place sa muncesc si imi place si ceea ce fac, dar, cumva, oamenii din jurul meu se straduiau sa-mi arate ca nu am dreptul de a ma bucura de liniste. Mi s-a spus de la bun inceput ca nu mai am voie niciodata sa plec atunci cand vreau si ca totul a devenit tot mai restrictiv. Si atunci, da, mi-am dorit sa plec, sa schimb viata mea astfel incat sa pot obtine linistea si libertatea pe care le cautam si pe care apucasem sa le cunosc. Dar a pleca, a schimba inseamna, de fapt, a alege altceva. Si, asa cum am spus mai devreme, o groaza de alte alegeri pentru care, in mare parte, nu aveam niciun raspuns. Asa ca am devenit tot mai agitata.
Apoi am ramas insarcinata. Si dupa un timp am pierdut sarcina. Nu vreau sa revin la acel moment si ar fi inutil. Pentru cei care nu au trecut prin asta, nu pot intelege nicicum. Celorlalti nu mai este cazul sa le povestesc, pentru ca stiu. Dar asta m-a facut si mai inversunata, pentru ca mai cred ca pierderea s-a intamplat din cauza stresului de la seriviciu. Am fost furioasa un timp, dar apoi m-am linistit. Am acceptat, am uitat ca, pentru un timp, am gandit si am actionat ca o mama.
Deci, sunt aici. Inca nu am raspunsuri la nimic. SIngurul lucru pe care am reusit sa-l identific insa, intre atatea cautari, a fost ca nu voi atinge niciodata linistea pe care o caut daca nu voi invata sa o am aici, unde sunt. Pentru ca viata rareori iti ofera conditiile ideale pentru a fi linistit. Este cumplit sa te trezesti dimineata si, imediat ce devii constient de cine esti si ce e cu viata ta, inima sa-ti devina mai grea cu cateva kilograme. Este cumplit sa-ti chinui mereu mintea cautand raspunsuri care nu vin pentru ca....nu vin. Este cumplit sa-ti pierzi bucuria de viata incercand sa planifici incrancenat un drum. Asa ca am decis ca primul lucru pe care il voi face pentru viata mea este sa incep sa fiu bucuroasa si linistita chiar si aici unde am toate conditiile sa nu fiu. De abia am inceput, dar un lucru am hotarat> nu voi lua nicio hotarare inainte ca mintea mea sa nu-si fi redobandit linistea, bucuria si creativitatea. Cat va dura....nu stiu. dar e un inceput de drum. Si, desi nu s-a schimbat nimic, sper totusi ca schimbarea  deja a inceput.

ce alegi?

Azi am citit o postare pe facebook. Era despre o departire “frumos asumata”, asa cum a calificat-o o cititoare.

Oricat de matura, de onesta si curata poate fi o despartire, este totusi insotita de durere. Poate ca, daca ea nu se incheie cu vorbe grele aruncate in fata, cu reprosuri si furia de a fi fost tradat, este o sansa ca acei ani traiti impreuna sa nu devina o pagina neagra in albumul vietii, la care nu vrei nicicand sa te intorci.  Poate ca asa, peste un timp, va veti putea intalni iarasi si inimile voastre, desi date acum altcuiva, vor recunoaste in ele ramasita unei iubiri care nu se va stinge niciodata, pentru ca asa sunt iubirile cu adevarat curate. Dar, iarasi spun, despartirea doare.

In viata mea am avut nefericirea de a ma fi despartit de multe ori. Daca ar fi sa ma uit in urma, nu cred ca ma sperie atat gandul de a fi singura, ori de a o lua de la capat (pentru ca viata mi-a demonstrat ca mereu am avut puterea sa o fac), dar ma sperie inca gandul despartirii. Ma sperie pentru ca stiu ca, odata cu omul care iese din viata mea, pleaca o parte din visele mele, din planurile mele de viata, planuri simple, de om care isi doreste sa fie iubit si sa iubeasca, sa aiba o familie si, cu ajutorul lui Dumnezeu, copii. Raman in schimb in jurul meu lucruri pe care le-am construit impreuna, obiceiuri de a face totul cu bucurie, tinandu-ne de mana ori uitandu-ne in ochi, locuri goale in care inainte erau lucrurile lui cu grija puse in raft de mine, farfuriile si tacamurile pe care altadata le aranjam cu drag pentru a-i face o bucurie cu ceea ce gateam. Contactul cu toate aceste lucruri doare. Ca si cand cineva m-ar trezi dintr-un vis frumos, ma intorc la o realitate a singuratatii, in care trebuie in fiecare zi sa-mi gasesc puterea si energia de a merge mai departe. Departe de viata pe care mi-am dorit-o…

Se spune ca nu trebuie sa ai asteptari de la omul pe care il iubesti, ca nu trebuie sa iti pui intregul plan de viata in stransa legatura cu el, ca trebuie sa accepti ca oricand poate intra si iesi din viata ta.

E adevarat, viata merge mai departe indiferent de prezenta sau disparitia unui om din viata noastra. Si tot adevarat este ca planurile noastre nu ar trebui sa depinda intru totul de cel sau cea alaturi de care stam. Dar mai cred ca, de multe ori, din dorinta de a nu suferi, refuzam sa mai traim iubirea in sensul ei total, care inseamna daruire, implicare si renuntare la egoism. Asteptam ca viata sa ne puna la dispozitie conditiile necesare pentru a ne implini iubirea. In realitate, viata nu ne ofera aceasta sansa decat atunci cand intalnim pe cel iubit. Restul tine de noi, de cat de mult acordam sansa acestui sentiment, de locul pe care i-l facem in inima noastra si de valorile pe care le punem mai presus de el. Nu putem cere nimanui sa ne faca relatia fericita si implinita. Singurii care pot sa ofere solutii suntem doar noi.

Zilele trecute vorbeam cu sotul meu si cautam solutii. Ne este greu sa stam atat timp departe unul de celalalt. Mie imi este tot mai greu. Incercam sa gasim o cale de a ne aduce impreuna. Eu i-am spus ca, daca avem iubire suficienta, vom gasi solutia, pentru ca  eu stiu ca pana la urma este o chestiune de prioritati si, daca iubesti pe cineva mai mult decat restul lucrurile pe care le pui in balanta cu relatia ta, atunci vei gasi puterea si curajul de a alege iubirea. El mi-a raspuns ca nu e asa, ca nu depinde de cat iubesti, ci depinde de viata si de sansa pe care ne-o da.

O zi am fost foarte trista.

tacerea vietii

Ţin minte ca eram la grădiniţă si intr-o zi educatoarea a lipsit câteva minute din clasă. A lăsat responsabil un prichindel mai mare decât noi cu un an, dar după un minut era atâta hărmălaie în cămăruţa aceea mică, încât nu te mai puteai înţelege om cu persoană. În grup, erau deja câţiva copii cu rol de lideri, care aveau ţignalul mai tare. Ăilalţi ţipau şi ei fără să înţeleagă pentru care anume motiv, numai pentru că îi vedeau pe ăia mai cu moţ cu gura până la urechi.

Am zis că să nu fiu pe dinafară şi să ţip şi eu. Nu prea ştiam cum şi mai ales nu înţelegeam de ce trebuie să o fac, aşa că oscilam între a ţipa şi momente în care mă uitam la ceilalţi şi mă întrebam ce naiba e în capul lor.

Acel moment cred că îmi defineşte întreaga existenţă.

Vin în fiecare zi la serviciu, muncesc cu toată energia şi devotamentul de care pot da dovadă pentru a face lucrurile cât mai bine. „Lucrurile” însă nu se sfârşesc niciodată şi de fiecare dată când zic că am ajuns la capăt (un capăt din cele 100000001 de capete ale vieţii ele), pe birou mai aterizează un dosar şi încă unul, iar eu am sentimentul lui Ahile care niciodată nu va prinde din urmă broasca ţestoasă.

Plec acasă. Merg pe jos, drum de 50 de minute pentru a compensa orele când mi-am ignorat corpul stând revărsată într-un fotoliu în faţa computerului. Ajung acasă, plimb căţelul, fac ceva ordine în casă. Mă uit pe pereţi şi îmi fac planuri de decorare a casei. Uneori ies în oraş să dansez. Alteori doar pentru cumpărături. Uneori pur şi simplu zac, încercând să-mi refac forţele după o zi în care am dat tot ce era mai bun la serviciu. Nu mai pot gândi nimic. Fac asta pentru că e bine să faci lucrurile bine, dar şi pentru salariul care mă duce de nas cum duce morcovul agăţat de gât măgarul. O să fie Crăciun! Ce bine! Vine sfârşitul de săptămână şi stau cu iubitul meu. Ce bine! Azi dansez! Ce bine! Plec în vacanţă! Ce bine! Mintea mi se învârte mereu între planuri, judecăţi, refulări, emoţii din ce în ce mai reţinute.

În drumul pe care îl făceam zilele trecute spre casă mi-am simţit toată umanitatea. Am simţit că, asemenea gravitaţiei pământului care mă ţine cu picioarele lipite de sol, oricât mi-aş dori să pot zbura, umanitatea mea mă ţine agăţată de existenţa asta cu 1000000001 de  gânduri, de emoţii, de dorinţe, de neputinţe, de încercări, de eşecuri, de iubiri, de frustrări. Mi-am dat seama că atât timp cât voi fi aici trebuie să învăţ să trăiesc astfel şi să-mi însuşesc cât mai mult din această experienţă, chiar dacă uneori mi se pare atât de străină şi nu o înţeleg. Cumva, asemenea momentului de la grădiniţă, trebuie să mă alătur celorlalţi în trăirea şi exprimarea unor sentimente mai mult sau mai puţin deslusite. Uneori însă, privind coroana înaltă a copacilor, cerul albastru şi zborul păsărilor, mă opresc în loc şi mă întreb ce Doamne iartă-mă e în capul nostru şi ce anume trăim cu adevărat. Mi se pare că prin existenţa noastră facem un zgomot infernal, inutil, in timp ce viaţa se strecoară prin noi, fără să o vedem sau să o înţelegem, tăcută.