Prea lung drumul catre tine!

 

Am fost de curând într-o tabără în Mexic însoțită de mai multe femei.  Așa s-a întâmplat pentru că tema taberei privea dezvoltarea personală și feminitatea și cred că, în adâncul fiecărei femei care călărește dragoni și mută munți, se află o fată zburdalnică, senzuală și plină de viață, dar și vulnerabilă și fragilă care ar vrea să fie văzută ca atare, acceptată, respectată și uneori protejată.

M-am bucurat să descopăr că eram înconjurată de femei minunate, profunde, înțelepte și puternice. Povestea fiecăreia dintre ele, atât cât am putut să o descopăr, m-a impresionat profund și mi-a inspirat respect. Sunt femei care au construit afaceri, care au trecut peste decese dureroase, prin divorțuri, familii abuzive sau tot felul de povești, dar au reușit să iasă la lumină, iar multe dintre ele să-și schimbe radical drumul în viață. Sunt femei care ar fi în stare să se lupte cu oricine pentru copiii lor, familiile lor, afacerilor lor, femei care vorbesc de la egal la egal cu oricine în lumea dură a afacerilor. Și cu toate astea, femei care, în anumite împrejurări, rămâneau fără glas, lipsite parcă de puterea de a spune  „nu” unei situații pe care nu o doreau. Pentru că nu doreau să supere, să deranjeze, să provoace discuții…Cred că mulți înțeleg despre ce este vorba.

M-am regăsit în ele și în această teamă de a spune „nu” ori de a-mi exprima dezaprobarea față de un comportament ori o situație care nu-mi convine. Deși mi s-a reproșat de când eram doar un copil că am „gura mare”, m-am găsit de multe ori în situația de a mă simți blocată atunci când cineva avea un comportament față de mine care nu-mi plăcea. În acele momente mă simțeam de parcă aș fi avut pe umăr un drăcușor care îmi șoptea „spune-i că nu accepți comportamentul acesta!”, iar pe celălalt umăr un îngeraș care mă îndemna să tac din gură, că altfel o să iasă scandal mare și apoi tot eu o să mă simt exclusă sau respinsă. Și alegeam să tac. Tăceam cu costul propriilor mele frustrări și nemulțumiri, tăceam începând să simt ranchiună față de ceilalți, tăceam alegând propria nefericirea posibilității de a mă simți respinsă dacă puneam limite în relațiile cu ceilalți.

Să recitim: „tăceam alegând propria nefericirea posibilității de a mă simți respinsă”. Tăceam, carevasăzică, alegând nefericirea de a nu mă simți confortabil cu ceea ce se întâmplă cu mine, de a-i lăsa pe ceilalți să aleagă cum să mă trateze de teama că, dacă m-aș fi simțit bine cu mine, ar fi existat posibilitatea – dar nu certitudinea-, că nu voi fi acceptată de ceilalți. Erau atât de importanți ceilalți (de multe ori oameni pe care nici nu-i cunoșteam prea bine, cărora nu le datoram nimic, pe care nu aveam să-i mai întâlnesc sau i-aș fi întâlnit în contexte nesemnificative), încât eu nu mai eram importantă pentru mine.  Și chiar dacă acei oameni erau importanți pentru mine și aș fi ales să renunț la o parte din propriile nevoi de dragul lor pentru a nu-i supăra, până unde merita să împing aceste limite? Și oare cât de importantă trebuie să fie o persoană pentru mine dacă, arătându-i limitele mele și exprimându-i nevoile mele, alege să plece?

Mi-a trebuit mult timp să înțeleg aceste lucruri. Și mi-a trebuit și mai mult timp să-mi iau curajul de a spune „până aici!”, de a-mi arăta limitele și de a cere ce aveam nevoie. Deși făceam ceva pentru mine, pentru sufletul meu, în momentul în care am spus „nu”, am avut impresia că am mutat un bolovan mai mare decât mine. Ce s-a întâmplat atunci? Ei bine, au fost oameni care au plecat. Când, după 10 ani de căsnicie, am adus într-o discuție toate nevoile mele și toate aspectele pe care le băgasem sub preș de teama de a nu-mi pierde soțul, acesta a plecat. A fost ușor? Nu. Dar, deși a durut, am simțit că o parte din mine, care nu trăia în acea căsnicie, îmi este recunoscătoare. Pentru că nu mai eram fericită.

Au fost însă și oameni care au rămas. Oameni care au înțeles că trebuie să-și schimbe comportamentul, cel puțin în raport cu mine, și au făcut-o.

Sunt oameni care mi-au spus mie că trebuie să-mi schimb comportamentul și am făcut-o. De ce? Pentru că îmi pasă. Îmi pasă de ei și îmi pasă de relațiile pe care le am cu ceilalți.

Este atât de greu să ne protejăm pe noi înșine împotriva temerii de a nu fi pe placul celorlalți! Și spun „noi înșine” pentru că includ femei și bărbați deopotrivă. Cel puțin generația din care eu fac parte a fost crescută sub imperativul tăcerii, al conformismului, al lui „taci din gură că ești mic”, „nu cere”, „eu știu mai bine ce e bine pentru tine”, „cât ești pe banii mei faci cum vreau eu”, al profesorilor sau antrenorilor care aveau voie să urle la tine sau chiar să te lovească, al lui „nu deranja”, „nu supăra”, „fii cuminte”, „poartă-te frumos”, al lui „dacă  nu faci așa, nu mai ești copilul meu”. Fuck off!!

Mi-a trebuit un timp prea lung să învăț să mă protejez pe mine, să deschid gura pentru a-mi spune nevoile și a pune limite, pentru a înțelege că niciodată nu voi fi fericită dacă voi pune acceptarea celorlalți mai presus de propria mea persoană! Și încă muncesc la asta. Este un timp prea lung pierdut de cele mai multe ori în frustrări, tristețe și într-o încercare zadarnică de a mă integra într-o lume în care prima persoană care îmi interzicea accesul eram chiar eu. Și asta doar pentru că așa am fost învățată să fiu, la o vârstă când nu puteam alege și nu puteam discerne ce este mai bine pentru mine.

Sunt de vină părinții noștri? Nu știu ce să spun. Îmi amintesc de o discuție cu mama mea, în care îi reproșam ceva și, în cele din urmă, epuizând argumentele pe care le avea pentru a se apăra, mi-a spus: „Mama, te-am crescut cum am știut și eu să o fac.” Just…ce aș putea spune mai mult?

Sper din suflet ca noile generații să fie crescute altfel…deși, avându-ne pe noi ca înaintași, este greu. Poate de aceea este nevoie de oameni care caută să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, oameni care vor depăși modelele părinților noștri și vor elibera noile generații de frica de a fi autentic, de a exprima nevoile, înlocuind  carcera lui „nu deranja pe ceilalți” cu „fii autentic, fii fericit!”.

Intalnirile din viata noastra

 Anul asta am trait mult. Daca s-ar derula un film cu viata mea din 2020, probabil ca ar fi cateva momente romantice, unele motivationale, altele de-a dreptul glorioase, dar s-ar gasi si scene cu multa singuratate si tacere. Ei bine, exact in momentele alea cand in afara nu se intampla nimic, in interiorul meu au loc rasturnari si reconstructii de universuri interioare, insight-uri fulminante si  mutatii definitive in structura fiintei mele. Atunci tac. Nu cred ca pot fi cuprinse in cuvinte subtilitatile miscarilor interioare si, oricum, e inutila impartasirea lor. Distrugerea a ceea ce am fost ieri si renasterea noastra, in fiecare zi, este un proces interior.

Anul asta am incercat sa inteleg unele lucruri si sa le integrez. Nu prea mi-a iesit. In schimb, fara sa caut, mi-au venit raspunsuri de care poate aveam mai multa nevoie.

Azi o sa impartasesc unul dintre aceste raspunsuri cu voi.

Citisem de multe ori ca ceea ce uram in altii, ceea ce respingem, este in realitate un aspect propriu, pe care il primim oglindit. Usor de zis, greu de acceptat. De multe ori ti-e greu sa intelegi ce anume ai putea avea in comun cu cel care iti inspira atata furie sau dezgust. 

In schimb, ceea ce am avut prilejul sa inteleg anul asta este ca experienta noastra nu este niciodata unidirectionala, ci are un aspect tridimensional si ca, în măsura în care intalnirea cu o persoana ne asaza intr-un anumit scenariu sau raport, in noi exista, in egala masura, potentialul de a fi in locul celeilalte persoane, de a face aceleasi alegeri ca ea. Dar, cel mai interesant este ca acelasi scenariu se reproduce in relatia noastra cu noi insine.

Este ca in acele camere cu oglinzi in care te vezi din mai multe parti, cumva diferite, dar in acelasi timp redandu-te in totalitate pe tine.

Intalnirea cu o alta persoana, experienta pe care o avem cu ea este doar o invitatie de a experimenta dimensiunea tridimensionala a propriei noastre fiinte. Asa intelegem ca a fi respins este tot una cu a respinge si a te respinge, a fi abandonat este tot una cu a abandona si a te abandona, a fi inselat este tot una cu a insela si a te insela. Si ce mi se pare mai fascinant este ca totul se intampla pentru aceleasi motive.

Dar cel mai important mi se pare ca atunci cand intelegi toate aceste lucruri poti alege. Poti alege daca mai vrei sa fii ceea ce tu însuți nu agreezi, poți alege dacă să mai reacționezi la fel, ori sa intelegi ca tu si cel din fata ta sunteti, in realitate, intr-un joc in care locurile se pot schimba oricand. Intelegi ca nimic din ceea ce ti se intampla nu va ramane doar in scenariul celui puternic sau celui invins si ca atunci cand vei ajunge - de cele mai multe ori  in relatie cu alta persoana-  sa traiesti acelasi scenariu, dar din celalta tabara, poti sa-ti alegi cu intelepciune raspunsul. Dar mai ales poti alege sa renunti la un scenariu negativ de viata odata ce ai inteles, acceptat si integrat toata intelepciunea experientei.

As vorbi mult despre intalnirile din viata mea. Ma refer la ”intalnire” ca la acel prilej minunat de a veni in contact cu un om si de a trai, oricat de scurt, o experienta transformatoare. Cred ca cel mai bine invatam din aceste intalniri. Dar o las pentru o data viitoare. Pana atunci, traiti cu bucurie si constienti intalnirile din viata voastra!

despre iubire, cu drag

 Eu sunt dintre femeile alea care au iubit mult la viata lor. Nu mi-am propus niciodata asta. De fapt, cred ca de fiecare data mi-am dorit sa fie ultima oara, sa fie marea iubire. Dar viata se pare ca are un alt plan cu mine. Vrea sa ma invete mai mult despre ce este iubirea si mai ales despre ceea ce nu este. 

Privind in urma, as putea spune acum ca am iubit de putine ori in viata mea. Dar, daca e sa ma raportez cum am simtit atunci, cred ca am iubit de fiecare data. Doar ca uneori...a fost mai mult decat imi imaginam ca pot simti.

Fiecare iubire este diferita. Pentru ca noi suntem diferiti in fiecare moment al vietii noastre si chiar in acelasi moment avem aspecte distincte, uneori contradictorii. Si fiecare dintre acest aspect al nostru iubeste altfel.

Azi insa iubirea are o alta forma pentru mine. Are forma unui pat moale pe care te asezi comod si simti cum fiecare particica din tine este primita si lasata sa fie. Are forma unei camere in care poti sa canti, sa razi, sa faci dragoste, dar poti sa si plangi, sa fii vulnerabil, sa iti lasi durerea sa se exprime. Are forma unui voal purtat de vant care se prelinge usor peste trupul gol, dandu-i fiori. Are gustul unui pahar de apa care te invioreaza. Are sunetul unei piese de jazz care iti incalzeste sufletul. Are efectul unei cafele baute in pijama. Are debitul verbal al unui personaj din filmele lui Woody Allen si tacerea unei zile de toamna cu ploaie. Are gustul bun al unei creme de vanilie si taria unui pahar de cognac. 

Cred ca azi iubirea a devenit mai mult un prilej de a ma intalni cu mine. Un loc in care mi-e bine si in care ma pot manifesta firesc. Si nu, nu ma tem de ea asa cum ma temeam inainte. Pentru ca azi iubirea mea nu mai este despre a mai pierde in relatia cu altcineva, ci despre a ma descoperi pe mine in relatia cu cel iubit. Azi, iubirea mea incepe cu mine. 

ce nu ti se iarta ca femeie

 Ca femeie nu ti se iarta sa fii frumoasa. NU! Va exista un consens general in a-ti demonstra ca daca esti frumoasa, neaparat trebuie sa fii proasta. Si daca personalitatea ta nu are acel ingredient necesar numit „incredere in sine”, este foarte posibil sa ajungi sa te indoiesti si tu de tine.

Ca femeie nu ti se iarta sa fii desteapta. Intimidezi. Deranjezi. Esti cu gura mare, iti aperi cu fruntea sus pozitia si nu esti ca toate celelalte femei care stiu sa fie „feminine” si sa plece capul. Cu alte cuvinte, esti antifemeie.

Ca femeie nu ti se iarta sa fii puternica! Nici vorba! Castrezi. Atragi si distrugi in acelasi timp orice instinct sexual. Esti ca un trofeu pe care ai vrea sa-l cuceresti, dar iti dai seama ca n-ai plecat cu pusca potrivita de acasa. Stii ce zic?

Ca femeie nu ti se iarta insa nici sa fii slaba. Esti dependenta, smiorcaita, neputincioasa, coplesitoare. Toata lumea vrea ca femeia sa se descurce singura. Dar sa nu fie nici desteapta, nici puternica.

Ca femeie nu ti se iarta sa iubesti. Pentru ca relatiile inseamna libertate absoluta, iar o femeie care te vrea e o belea.

Relax, nu esti comoda nici daca esti genul insensibil. Esti mai provocatoare si barbatii vor insista pana vor simti ca au cucerit totul. Si fara sa-ti ia sufletul, nu au cucerit tot terenul. Dar cand, in sfarsit, te simti in siguranta si te predai, devii femeia din alineatul anterior. Complicat, foarte complicat.

Unei femei nu i se iarta sa fie naiva si de buna credinta. De fapt...i se iarta, ca devine victima sigura. Dar nu si-o iarta ea mai tarziu.

Unei femei nu i se iarta sa fie sexy sau sa-si manifeste feminitatea. Pentru ca e curva, ce naiba e asa greu de priceput? 

Unei femei nu i se iarta insa nici sa fie masculinizata. Ca atunci de ce naiba mai e femeie?

In fine...ar fi multe de adaugat.

Unei femei nu i se iarta multe. Poate pentru ca nimeni nu intelege cat de dificil ne este sa fim si sa nu fim, in acelasi timp, tot ceea ce societatea asteapta de la noi.

Dar mai important e sa ne iertam noi pe noi si sa ne dam dreptul de a fi asa cum suntem: feminine sau mai masculine, fragile sau puternice, naive sau experimentate, iubitoare sau distante.

E treaba celorlalti daca ne iarta sau ne accepta pentru ce suntem sau nu suntem. E treaba noastra sa ne iubim pentru felul unic si minunat in care fiecare dintre noi exprima FEMEIA. 

listen to your heart

Exista unele teste psihologice care incearca sa determine daca in luarea unor decizii suntem mai mult rationali sau mai mult emotionali. Unii mai spun ca alegi cu mintea sau cu inima. Si altii mai zic ca ar fi bine sa alegi cu inima. Si cand citesti indemnul asta, iei probabil o decizie pe care ratiunea s-a luptat pana atunci sa o tina in loc si faci un gest nesabuit, aruncandu-te cu capul inainte intr-o situatie in care numai bine nu are cum sa iasa pentru tine. Si stii asta. Dar daca au zis unii ca trebuie sa-ti urmezi inima, uite ca ai facut-o. Si dupa aceea te superi pe viata si pe biata inima si iti propui sa devii inchis, rece si sa stai departe de orice emotie.
Eu cred insa ca de cele mai multe ori si pana tarziu in viata pentru unii, iar pentru altii niciodata, nu luam deciziile nici cu ratiunea, nici cu inima. Le luam cu nevoile sau temerile noastre neconstientizate si care sunt atat de puternice, incat ne dau senzatia ca fara ele nu se poate (si atunci zicem ca e glasul inimii) sau le gasim justificari puternice (si atunci zicem ca e glasul ratiunii).
Intotdeauna am vrut sa-mi ascult glasul inimii. Insa aveam atata teama si atata nevoie de a fi iubita sau de a nu fi respinsa, atata nevoie de a ma simti validata, incat nu aveam cum sa-l aud. Si, mai mult decat toate astea, aveam un ego care imi spunea ca trebuie sa fiu ceva anume, lucrurile trebuie sa fie intr-un fel si nu altul, viata e fericita numai daca are un anumit tipar. Si pentru toate aceste motive am facut alegeri "din inima" sau "rationale" care m-au facut intr-un final nefericita.
Asta nu a insemnat ca nu imi auzeam glasul interior, acea voce care stie cu mare acuratete care este drumul nostru meu sau cand sunt in afara lui. Doar ca nu voiam sa o ascult, pentru ca nevoile si temerile mele erau prea mari.
Azi sunt intr-un moment de vacanta a nevoilor si temerilor. Si daca e sa-mi ascult vocea mea interioara, sunt surprinsa sa descopar cat de diferita mi-e calea de ceea ce am planuit pentru mine. Doar ca lucrul asta nu ma mai sperie. Stiu acum ca e mult mai dureros sa fii intr-un scenariu care nu te face fericit, dar pe care ti l-ai imaginat ca fiind potrivit pentru tine,  decat sa fii intr-un scenariu pe care nu l-ai descoperit inca, te sperie cu necunoscutul lui, dar te reda tie, in plenitudinea spiritului tau.
Gandul zilei de azi este ca, da, e bine sa-ti asculti inima. Dar inainte de a o asculta, trebuie sa scapi de temeri si nevoi care nu au nimic de-a face cu libertatea spiritului tau. Doar asa vei fi pe drumul tau.

in axa

Nu m-am simtit niciodata mai singura ca atunci cand credeam ca cineva trebuie sa fie langa mine si nu era. Nu m-am simtit niciodata mai neajutorata ca atunci cand am trait cu iluzia ca cineva ar trebui sa ma ajute si nu ma ajuta. Nu m-am simtit niciodata mai nefericita ca atunci cand am crezut ca fericirea mea depinde de altcineva. Nu m-am simtit niciodata mai putin iubita ca atunci cand asteptam ca altcineva sa ma iubeasca si nu o facea. Nu m-am simtit niciodata mai lipsita de repere ca atunci cand am imi cautam sensul in afara mea si el nu aparea.
Daca am dobandit ceva anul asta este sentimentul unei axe interne care imi da tot ceea ce am cautat inainte in afara mea si nu am avut. Cred ca de aceea caut tot mai multe momente in care sa stau cu mine. Nici macar nu port un dialog intern. Este doar un sentiment de contact care imi da plenitudine. Ca si cand as lua in brate sau m-as sprijini pe cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Si in acelasi timp am sentimentul ca eu sunt cea mai de nadejde fiinta pe care o cunosc. Pentru mine. Nu pentru ceilalti.
Intr-un fel...simt ca m-am salbaticit, ca nu mai apartin nimanui si nici nu mai doresc sa apartin cuiva sau unui grup. Vreau sa fiu acolo, dar libera sa plec.
In alt fel...simt ca imi apartin tot mai mult mie. Si parca as sta tot mai mult asa.

un pic de nemurire

Intr-o zi am intrat in balcon si dintr-o data m-am hotarat ca trebuie sa arunc cateva dintre plantele de acolo. Inclusiv ramurile de salcie pe care tot eu le salvasem si le crescusem. Nu-si mai gaseau locul la mine, incepusera sa se usuce. Si nici eu nu mai voiam sa stau legata de ceva ce nu-mi mai aducea bucurie, chiar daca eu fusesem cea care intretinusem viata pana atunci si le hranisem. Le-am smuls din radacini si le-am aruncat. Fara regrete.
Dupa divortul meu mi-am dat seama ca mi-am incarcat mult existenta cu atasamente si sentimente de mila care nu isi gasesc rostul. Am realizat ca am crescut intr-o cultura in care nu suntem obisnuiti sa renuntam la ceva dupa ce am investit energie in acea directie pentru ca...pentru ca...?? Pentru ca ne gandim ca tot ce am crescut din energia noastra trebuie sa dainuie. Ca si cand am castiga un pic de nemurire prin asta. Suna caraghios, nu? "Un pic de nemurire|". Fireste ca e un nonsens. Dar noi traim cu nonsensul asta mereu. Ne gandim ca ce este"al meu" este un fel de dovada a faptului ca am existat si am contat. Oare chiar este asa? Mi-ar placea sa ascult raspunsuri. Fireste, eu am raspunsul meu. Dar nu mai sustin ca e un adevar absolut. Cred ca lumea in care traim da loc multor iluzii. Probabil ca numai dupa ce o sa plec de aici voi afla daca ceea ce am crezut eu este sau nu un raspuns corect. Pana atunci insa, inlatur tot mai multe ramuri de salcii uscate din fiinta mea. Pana intr-o zi cand am sa ajung la o ramura si voi simti ca aceea nu mai poate fi inlaturata, pentru ca este esenta mea.

minunata intelepciune a florilor

Mie imi plac florile. Le prefer insa pe cele care sunt in ghivece, care traiesc, nu pe cele sacrificate. Apreciez cand primesc flori de la cineva, dar traiesc in acelasi timp un sentiment ca au fost sacrificate pentru mine. Dar asta e rostul florilor, sa ofere o emotie efemera, apoi sa moara.
Florile te pot invata multe lucruri si poate in timp am sa vorbesc despre toate aceste lucruri. Dar azi am sa vorbesc despre un vis.
Am visat de doua ori in ultimul timp acelasi lucru: cineva venea si imi taia florile pe care eu le cresc cu atat drag pe balcon. Persoana respectiva pretinde, in vis, ca stie mai bine decat mine ca e bine sa tai astfel plantele. Dar eu vad cum sunt la pamant mugurii care promiteau flori si tulpinile de a caror crestere sunt atat de mandra. Sunt tunse si mladitele de salcie, pe care le-am salvat cand erau aruncate fara mila pentru a fi aruncate, iar eu le-am asteptat sa dea radacinute si apoi mi-am plantat o mica padurice de salcii pe balcon, care mereu scutura niste fulgi mici, albi si imi fac murdarie . Dar eu le iubesc asa cum sunt.
Sentimentul este de durere in vis. E ca si cand imi tai o parte draga si importanta din ce am crescut. Si sigur ca nu trebuie sa fii mare psiholog sa-ti dai seama ca sentimentul asta are profunda legatura cu divortul meu.
Dar mai exista un plan al cunoasterii. Cel pe care un psiholog nu-l poate atinge. Iar el mi-a fost revelat de ceea ce eu numesc sinele meu superior, acea parte inteleapta din noi toti, pe care insa o ignoram. Unii traiesc fara sa stie macar ca au aceasta intelepciune inauntrul lor. Altii, devin una cu ea. Eu inca nu am devenit una cu ea, dar o pot accesa. Acolo am intrebat ce inseamna visul meu.
Raspunsul intelepciunii noastre interioare nu se bazeaza pe ceea ce noi cunoastem. Caile lui sunt diferite si raspunsurile neasteptate. De aceea uneori simt nevoia sa mi le repet cu voce tare, pentru ca stiu ca atunci cand ies din starea de meditatie este posibil sa le uit, asa cum uiti un vis cand te trezesti.
Va redau aici dialogul meu interior:
-Ce sunt florile pentru tine?
-Sunt ceea ce hranesc cu iubire, ceea ce cresc si ma bucur sa vad cresterea si frumusetea care se naste din ele.
-Florile au fost omorate prin tundere?
-Nu, dar li s-a luat sau li s-a amanat inflorirea.
-Asta inseamna ca nu ai sa te bucuri de inflorirea lor si de ceea ce ai crescut pana acum, dar totusi raman tulpinile, poti creste din nou alte flori.
-Da.
De data asta nu mi-a mai venit nicio intrebare, ci o imagine pe care am vazut-o intr-un film. In acea secventa, niste calugari tibetani terminau o mandala facuta din fire de nisip. Era minunata. Si in clipa cand adaugau ultimul fir de nisip si totul era perfect, cineva venea cu o nuia si strica totul.
Am inteles.
Nu trebuie sa ma atasez de un rezultat si nu trebuie sa caut sa-l pastrez. Florile sunt facute sa trezeasca o emotie efemera. Ca orice alt lucru sau eveniment din viata noastra. Esenta ramane insa roditoare pentru alte flori si trebuie sa generez un nou proces de creatie. Viata continua doar atunci cand nu te opresti la un rezultat, ci creezi.
Detasare.
Am multumit sinelui meu superior si florilor pentru lectie.
Sa stiti ca florile chiar sunt o experienta minunata!

Update

 A trecut ceva timp. Spuneam ca o sa povestesc cum evolueaza lucrurile, nu? Ei bine, n-am facut-o. Pentru ca asa sunt eu. Incep, abandonez, incep altceva, abandonez...La mine nu merg decat planurile pe termen scurt. Cel mult mediu. Realizez, de fapt, ca sunt putine lucruri care au ramas constante in viata mea sau care au durat ceva mai mult timp. Unul dintre ele este tangoul, marea mea pasiune, locul unde pot exprima ceea ce in rest, de cele mai multe ori, nu o pot face. Nu, nici macar in viata intima, daca va intrebati asta. pentru ca rareori intalnirea in intimitate a reusit sa aduca si sufletul si trupul in acelasi moment. De obicei e un decalaj. Dar asta e o alta poveste, pentru o alta zi.

Daca am evoluat?  As raspunde asa cum raspuneau fetele in Braila cand baietii le intrebau daca vor sa iasa cu ei la un suc> "dipindi". "Dipindi" ce intelegi prin evolutie. Daca te gandesti materialist, sa stii ca da, am o casa mai mare, dar asta nu ma face in mod deosebit fericita. Nici trista. As prefera sa am o casa la munte, dar asta-i alta treaba. 

Daca te gandesti social, ei bine...acum am involuat. Am fost divortata (adica am divortat ca asa s-a dorit de fostul meu sot). Si, da, nu e un sentiment placut dupa, dar asta cred ca o stie orice persoana care a trait o iubire care s-a incheiat. Doare. Dar nu omoara. Stiu ca va trece si am rabdare. Si nu, nu am copii. Doar un catel.

Alte curiozitati? 

Divortul a fost o fractura. Dar a fost o fractura pentru ca sufletul meu avea o ditamai osteoporoza. N-avea cum sa se intample altfel. In logica fireasca a universului astuia, in care ti se dau multe prilejuri sa realizezi ce e cu tine, dar ti se da si libertatea sa nu vrei sa accepti si sa te invarti ca un soarece orb in rotita, divortul meu a fost o consecinta fireasca a unui suflet care timp de 10 ani a fost bandajat si sustinut de iubirea altcuiva pentru a prinde forta sa inceapa sa se iubeasca pe sine. Si cum asta nu se putea intampla altfel decat punand degetul pe rana, despartirea a fost cu verdictul : eu nu te mai iubesc, iubeste-te singura! 

Desigur, ca orice fiinta umana, am plans. Am fost furioasa si m-am luptat enorm intre iubirea pe care inca o simteam in toata fiinta vie pentru fostul meu sot si nevoia de a-i crapa capul in doua. Recunosc senina. Si daca despartirea durea, mai tare durea faptul ca fusesem respinsa pentru ceea ce niciodata nu reusisem sa fac cu adevarat> sa ma iubesc pe mine.

Dar pe cat de jos eram (si as putea spune ca mai jos de atat ar fi greu de ajuns, caci rafuiala nu mai este cu nimic altceva decat cu propria fiinta), reuseam totusi sa vad ca rezist mai bine decat ma asteptam. Era greu, era cumplit, durea pana la os, dar nu ma omora. Din contra. In toata suferinta mea simteam un sambure de efervescenta, ca si cand, in sfarsit, eram libera sa fac ceea ce simteam de atata vreme ca sunt chemata sa fac> sa incep sa traiesc avandu-ma pe mine ca reper. Dar pentru asta, trebuia mai intai sa ma gasesc.

In mod uimitor, la cateva zile dupa divort, am reusit chiar sa rad. Mai mult, m-am lasat prada dansului in desertul Iordaniei (nu e metafora, chiar ma aflam acolo intr-o excursie) si pentru o clipa, privind lumea care dansa libera pe muzica arabeasca ritmata am inteles ca in acelasi moment in care pe acest Pamant un om plange si considera ca viata este doar o sursa de durere, in alta parte se nasc tot atatea motive care sa te faca sa speri si sa crezi ca existenta noastra aici, ca oameni, e o sursa de bucurie. 

Doar acum cand scriu imi dau seama cata amagire este in ambele parti si cum alergam naivi dintr-o extrema in alta...Doar acum. Atunci, langa focul de tabara din desert, privind dansul barbatilor arabi imbracati in vesminte albe, mi-am spus ca oricat de mare imi era durerea, trebuia sa admit ca in acel moment eram totusi fericita. 

In aceeasi noapte am avut un vis. Desertul m-a lasat sa vad adevarul despre casnicia mea. Si am inteles ca era terminata. 

Pentru moment, trebuia sa incep o noua casnicie> cu mine. Iar pentru asta trebuia sa mai trec un test> cel al singuratatii.

Asa se face ca in noaptea dintre ani ma aflam in fata unui bar din centrul vechi, impreuna cu o prietena. Priveam oamenii din jurul meu, dar nimic din bucuria lor nu ajungea la mine si nici nu aveam chef sa ma prefac. Ma gandeam ca atunci cand am trecut in 2019 am afirmat despre 2018 ca a fost unul dintre cei mai grei ani din viata mea. Si am sperat atunci ca noul an sa fie mai bun. 2019 s-a incheiat insa cu divortul. Asa ca m-am uitat cu sictir la 2020 si i-am zis> Hai, surpinde-ma! Si m-a suprins. Asa cum cred ca v-a suprins si pe voi. A inceput cu o binevenita lectie a singuratatii pe care mi-am asumat-o pana la capat. Si, iarasi, am aflat cu stupoare nu doar ca nu m-a omorat, dar m-am simtit grozav de bine cu mine. 

Traiul cu propria persoana, departe de stimulii externi ai vietii, de evenimente si oameni care te fura de la a fi cu tine ar trebui sa fie un stadiu obligatoriu in evolutia noastra. De fapt, a sta locului, a nu mai fugi ar trebui sa fie o parte din acest proces. Pentru ca de cele mai multe ori fugim. De noi, de problemele reale, de confruntarea sau compania celorlalti. Fie ne refugiem in noi atunci cand ar trebui sa stam intr-o situatie care presupune confruntarea cu altii si depasirea unui blocaj, fie ne refugiem in altii atunci cand blocajul sau frica este inauntrul nostru. Ei bine, viata a vrut ca in 2020 oamenii sa nu mai poata fugi. A adunat cuplurile care nu se intelegeau in case si le-a zis> gasiti o solutie pentru voi! A pus impreuna oameni care traiau doar relatii superficiale si i-a fortat sa se priveasca indelung. Si, pe unii ca mine, i-a adunat in casa si i-a fortat sa se odihneasca si sa nu mai caute in altii ceea ce singuri nu-si ofereau. Le-a zis> stai cu tine pana te vezi cu adevarat. Si am inceput sa ma vad.

Ata pentru azi. Daca nu voi abandona iarasi, probabil ca am sa mai scriu. Daca nu, ne vedem intr-o noua etapa de evolutie-involutie. 

jurnalul unei schimbari 13

Am observat ca cele mai mari lovituri mi-au fost date de oameni pe care i-am ajutat cel mai mult si carora le-am acordat cel mai mult bunavointa mea. Au durut cu mult mai mult decat palmele pe care le-as fi primit de la persoane cu care am fost vreodata in conflict.
Mi s-a intamplat insa tot de atat de multe ori sa fiu surprinsa de grija, ajutorul si iubirea unor oameni carora nu am avut prilejul sa le dau nimic. Uneori nici o multumirea suficienta.
Am inteles ca daca voi vrea sa ajut in continuare oamenii, trebuie sa invat nu doar sa nu astept nimic de la ei, pentru ca viata ma va rasplati oricum in formele ei minunate, dar ca trebuie sa invat sa trec peste loviturile, tradarile si nerecunostinta unora. este o noua treapta a iubirii si mi-e atat de dificil sa o sui...

Jurnalul unei schimbari 12. nevoia de a face bine

Societatea, religia, morala ne invata ca trebuie sa fim buni. De ce sa fim buni? Pentru ca asa e bine, asa e frumos, asa se cuvine, asa merg lucrurile mai usor intre oameni si asa vrea Doamne-Doamne. Si daca nu? Daca nu, nu e bine, nu e frumos, esti rau, esti nesuferit si se mai supara si Doamne-Doamne si te trimite direct la reeducare in Iad.

Realitatea e ca nicio invatura nu cred ca are cu adevarat efect daca nu este perceputa ca fiind o expresie de necontestat a ceea ce exista. Iar ceea ce exista trebuie sa fie simtit, perceput cu fiinta proprie, nu cu mintea altuia. Altfel spus, omul trebuie sa simta nevoia de a fi bun, nu sa stie ca trebuie sa fie bun. Iar asta inseamna ca, inainte de-I invata si indemna pe altii sa fie buni, generosi, iertatori sau mai stiu eu cum, este bine sa le arati motivele pentru care trebuie sa o faca, motive care nu trebuie sa se concentreze pe ceilalti, ori pe frica de divinitate, ci pe sine si pe binele pe care ti-l faci tie fiind bun cu ceilalti.

In Biblie se spune ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti. Daca nu ai masura binelui pentru tine, nu o poti avea nici pentru ceilalti.

Cred, asadar, ca primul pas este sa ne aplecam spre noi si sa intelegem cu ce ne serveste propriei fiinte sa ne exprimam bunatatea, carei chemari raspunde acest indemn si ce nevoie serveste. Si dupa ce vom fi convinsi de raspuns, binele va fi expresia fireasca a existentei noastre.  

Jurnalul unei schimbari-11. Patagonia in sufletul meu

Acum un an si ceva am vazut un film. Actiunea se petrecea in Argentina, Buenos Aires. Dintr-o data mi-am dorit foarte mult sa ajung acolo si visul mi s-a implinit, desi, daca ar fi fost sa ma iau dupa glasul unora, nu aveam nici bani, nici timpul necesar. Cu toate astea, cand am rezervat biletul, am fost sigura ca banii vor veni de undeva. Si timpul la fel. Si au venit cu prisosinta.

Pe data de 1 ianuarie 2015, mi-am imbratisat sotul de ramas-bun si m-am suit in avion. Deja imi era dor de Alex, dar el ma indemna sa-mi urmez visul, asa cum ma indeamna mereu si sa ma bucur de experienta care va veni.

Am petrecut in Argentina 4 saptamani, dintre care aproape 3 saptamani numai in Buenos Aires, o saptamana in Patagonia si 2 zile la cascada Iguacu. Dupa 36 de ani am atins, pentru cateva ore, pamantul pe care m-am nascut, Brazilia.

Multi dintre cunoscutii mei care ajung in Argentina merg acolo pentru tango. SI eu am crezut ca am mers din acelasi motiv. Cu toate astea, acum, cand tanjesc de dorul Argentinei, in minte nu-mi vine Buenos Aires, ci Patagonia, acel pamant minunat, capat al lumii, care iti da in mod straniu senzatia ca esti acasa.

M-am intrebat de ce am avut un asemenea sentiment la o asemenea departare de casa si, de curand, am aflat raspunsul.

In Patagonia este multa pustietate. Kilometri intregi de stepa, munti, ghetari, lacuri, mare. In multe parti nu auzi decat vantul cum se naste din tacerea absoluta si apoi se resoarbe iar in tacere. Citisem in unele carti despre contemplarea linistii, dar niciodata nu am inteles sensul celor citite pana atunci.

In acel loc este atata frumusete, atata liniste si atata maretie a naturii, incat este imposibil sa mai simti vreo limita mintala ori fizica intre tine si tot ceea ce te inconjoara. Cumva, devii una cu tot, pentru ca pur si simplu nu mai poti pastra nicio granita intre tine si atata frumusete. Mintea se linisteste si constiinta faptului ca nu esti un individ separat, ci o manifestare a vietii insasi, alaturi de toate celelalte manifestari deopotriva uimitoare ale vietii iti patrunde fiecare colt ascuns al constiintei.

Patagonia imi era atat de familiara pentru ca ma regaseam pe mine, eu, cea pierduta in temeri, in nelinisti, in limitari, in separari.

Am revenit in Romania. Cand am intrat in birou radiam atata bucurie de a fi si atata lumina, incat colegii mei au ramas uimiti. Iar unii….nemultumiti. Nemultumiti ca cineva dintre ei reusea sa fie altfel, ca reusea sa se bucure, sa straluceasca. Acesta a fost motivul pentru care mi s-au pus atatea limite si interdictii incat, dintr-o data, m-am simtit ca un cal salbatic prins in lat. Imposibilitatea de a ma elibera si sentimentul profund de limitare contrastau puternic cu toata expansiunea pe care constiinta mea o dobandise. Asa se face ca, in loc sa-mi pastrez lumina si bucuria de a fi, constiinta unei unitati cu tot ceea ce ma inconjoara, am inceput sa urasc mediul in care lucram. Il uram atat de mult si ma simteam atat de captiva in el, incat in scurt timp am inceput sa am hemoragii nazale, crize de fiere si accese de furie.

Toate acestea au incetat in clipa in care am aflat ca sunt insarcinata. Ca si cum cineva mi-ar fi sters toata suferinta cu buretele, gandul ca voi fi mama mi-a umplut inima de atata bucurie si recunostinta, de atata iubire si sens, incat fiecare zi mi se parea ca straluceste. Mi se parea ca inteleg de ce lucrurile erau in viata mea asa cum erau si ma bucuram.

Dar am pierdut sarcina. Sentimentul de izgonire de Rai a fost si mai dureros, si mai profund si furia a fost si mai mare. Nu pe Dumnezeu, ci pe propria mea viata, pe limitarile ei.

Pierdusem atat de mult orice sens al unitatii cu ceea ce ma inconjura si eram atat de pornita impotriva acestor conditionari, incat am simtit ca ma prabusesc.

 A trecut un timp. In tot acest timp am avut timp sa-mi amintesc ca nimic nu se intampla fara un motiv. Am incercat sa inteleg motivul pentru care imi uram atat de mult locul de munca si am decis ca, daca doresc sa fac o schimbare in viata mea, aceasta nu trebuie sa fie motivata de ura pentru trecut sau prezent, ci de iubire si incredere in viitor. Inainte de a schimba mi-am dorit mai intai sa accept ceea ce mi se intampla. De asemenea, amintindu-mi de iubirea imensa pe care am simtit-o atunci cand am fost insarcinata, mi-am dat seama ca acea iubire nu a plecat niciunde, ca este tot acolo, in sufletul meu si ca nu este nevoie de niciun prilej special pentru a o redescoperi si a o manifesta. Am mai inteles totodata ca Dumnezeu ne ajuta uneori sa-I descoperim linistea si pacea, dar ca noi trebuie sa pastram mereu viu acest dar si sa-l inmultim prin comportamentul nostru de zi cu zi, prin meditatie, prin rugaciune, prin bunatate si acceptarea celorlalti si a noastra insine. Altfel, ne pierdem, asa cum m-am pierdut eu la inceputul acestui an atat de frumos inceput, amintindu-ne doar de frumusetea unui moment, fara a mai avea puterea de a-l retrai.

Dupa mult timp, ieri am fost pe plaja. Mi-am luat o paturica si m-am asezat pe ea, impreuna cu catelusa mea care se tot rotea fericita in jurul meu si-mi dadea pupici pe maini si pe picioare facandu-ma sa rad. Am admirat marea agitata, cerul, mirosul aerului, nisipul umed, un tatic care isi invata prichindelul sa mearga, un domn gras care a intrat in apa si a ridicat mainile in sus a bucurie si slava, o doamna cu fusta care facea poze de pe mal, un cuplu de indragostiti care isi faceau un selfie, un pescarus pe care l-am urmarit mult timp pentru ca mi s-a parut ca avea o culoare tucoaz ireala, fosforescenta si, pentru prima oara dupa Patagonia, mi s-a parut ca vantul se naste dintr-o tacere absoluta si se intoarce acolo. Am devenit iarasi una cu tot ceea ce ma inconjura si din nou un sentiment de liniste si siguranta s-a coborat asupra mea. Patagonia s-a intors in sufletul meu!

Se spune ca dupa ce ajungi la capatul lumii, viata o ia de la capat. Oricum, nu va mai fi niciodata aceeasi.

 

jurnalul unei schimbari.10

 

Marturisesc ca cel mai dificil mi se pare sa alegi. Cand te afli in mijlocul unei situatii si trebuie sa-i faci fata, cumva te descurci. Dar cand esti inaintea ei, anticipand toate variantele posibile, eventualele castiguri si pierderi…ei bine, mi se pare teribil de dificil.

Azi am fost iarasi in fata unei alegeri destul de importante. Implica bani, energie si, fireste, intrebarea daca merita, daca o sa functioneze, daca va fi bine, daca nu cumva o sa fac asa cum am facut si in alte situatii din viata mea, sa investesc mult in anumite activitati din care sa nu rezulte nimic concret. Apoi a venit intrebarea: oare chiar nimic nu s-a ales de pe urma acelor experiente?

Daca ar fi sa ma gandesc la scopul pe care l-am avut in vedere atunci cand am facut acele alegeri, as putea spune ca nu s-a realizat, dar povestea este intotdeauna mult mai adanca decat pare la o prima vedere si este alcatuita din toate faptele noastre de zi cu zi, din toate senzatiile, emotiile, invataturile pe care le-am cules fara macar a fi constienti de ele. Desigur, o diploma ne va confirma intotdeauna ca efortul depus a meritat, dar pentru cele mai multe dintre realizarile noastre nu primim nici un fel de diploma, asa ca trec neobservate. Nimeni nu ne va da o diploma ca am devenit mai bogati sufleteste pentru ca am calatorit, chiar daca nu calatoria in sine a fost obiectivul nostru, nimeni nu ne va lauda ca am facut greseli din care am invatat lectii pretioase despre viata si am devenit mai intelepti, nimeni nu ne va evidentia pentru ca dorind sa ne depasim limitele si temerile am facut pasi pe care majoritatea celor din jurul nostru se tem sa-i faca si poate putini vor fi aceia care, uitandu-se in ochii nostri, vor observa ca, luand unele decizii si asumandu-ni-le, am devenit un pic altfel si nu mai suntem cei care erau inainte de a fi incercat.

Parafrazandu-l pe Creanga, as spune ca “nu stiu cum sunt altii, dar eu”, cand ma gandesc la viata mea, nu am niciun regret. As termina prin a spune ca prefer sa esuez alegand, decat sa stiu ca nu am incercat. SI spun asta pentru ca, uitandu-ma in urma, imi dau seama ca nimic din ce am trait nu a fost lipsit de sens si de folos, chiar daca nu a fost ceea ce mi-am imaginat cand am pornit la drum.

Jurnalul unei schimbari.9

Faptul ca iti propui sa nu te mai gandesti la nimic decat la momentul prezent nu te scuteste de suferinta. Pentru ca uneori momentul prezent inseamna sa decizi pentru maine, iar daca nu poti anticipa ce va urma, nu ai cum sa actionezi.
Realitatea este ca ma aflu intr-un moment prost. Exact momentul perfect in care sa-mi exersez capacitate de a ma relaxa sau de a ma detasa. Recunosc insa ca mi-e foarte dificil, daca nu chiar imposibil. Am de luat decizii importante pentru viitor si, daca nu pot anticipa ce va fi exact, macar as vrea cumva sa ma pregatesc suflesteste pentru orice scenariu. Dar stii ce? Este imposibil! Este ca si cand ai vrea sa anticipezi mental o lupta viitoare inchipuindu-ti ca vei fi atacat din toate partile in acelasi timp, desi, in realitate, nu vei avea de confruntat decat o singura persoana care te va ataca dintr-o singura pozitie. Doar ca nu stii care este aceea. E o absurditate! Imi vine sa renunt la tot si sa predau controlul total. Mi-e dor sa ma bucur de viata. Mi-e dor sa pot trai fara griji, fara teama. Din pacate, am ajuns sa fiu atat de obosita si de prinsa in mijlocul tensiunilor mele incat nu mai stiu calea de iesire. De asta nu am mai scris....Nu era nimic eroic, nimic palpitant. Eram doar eu cu nelinistile mele.

Jurnalul unei schimbari.8

e dificil. e al naibii de dificil. Inca ma intreb daca ceea ce simt este un indiciu ca nu sunt pe un drum corect sau doar o teama imensa de schimbare. nu pot inca sa discern intre intuitia corecta si teama cu care m-am obisnuit sa traiesc. a trai in prezent nu te scuteste de responsabilitatea deciziilor, de a planifica viitorul, de a simti nemultumirea fata de ceea ce nu este asa cum ti-ai dori. Este mai degraba o stare de lipsa de opozitie, de lipsa de reactie negativa fata de aceste aspecte. Dificil de explicat si mai dificil de experimentat. Merg mai departe pe drumul acesta insa pentru ca este la un pas diferenta de ceea ce traiam inainte. Oricum, a trai in prezent nu inseamna a trai detasat si nici lipsit de toata umanitatea care uneori ne copleseste. Inseamna, cred, doar a cauta solutia care ti-e la indemana acum, iar uneori inseamna a te regasi in adevarata ta natura, atat de aparte de ceea ce credem ca suntem. Vorbe multe. Inca mai caut.

jurnalul unei schimbari.7

Nu am mai scris de cateva zile. Nu aveam de ce. Lucrurile curg exact cu acelasi ritm. In mod surprinzator, zambesc mai mereu si sunt linistita cu tot ce fac. Da, sunt cam obosita. As avea nevoie de somn mai mult si pur si simplu sa zac in pat. Dar asta nu inseamna ca mintea mea nu este treaza ori ca starea mea de spirit nu este buna. Zilele trecute si Alex mi-a spus ca sunt mult schimbata in bine si ca par mult mai optimista. Adevarul ca nu sunt nici optimista, nici pesimista pentru ca refuz sa mai anticipez trecutul, in orice varianta.
Miercuri am fost la psiholog. Merg de ceva timp si de data asta i-am marturisit ca nu cred in eficienta psihologilor in ceea ce ma priveste. Nu este vorba ca nu as crede la modul general in psihologi, dar eu prefer sa caut adevarul in mine si sa experiementez viata pentru a gasi raspunsurile. Cu toate astea, merg la ea pentru ca uneori am nevoia sa comunic anumite lucruri si nu am cui. Si nu vreau sa le impartasesc nici cu Alex pentru ca nu mi se pare ca cel de langa noi trebuie sa fie impovarat cu toate nelinistile noastre. Este un fel de igiena mentala in relatie care o tine proaspata si vie. Altfel ajungem sa ne scaldam fiecare in nelinistile celuilalt si sa fim coplesiti. Stiu ca multi nu gandesc ca mine, dar, sincer, nu cred ca ma intereseaza.
Revenind, am mers la psiholog si, dupa ce i-am spus onest ca nu cred in vreun ajutor real, dar cu toate astea nu neg ca imi este oarecum de folos, macar din perspectiva de care am vorbit, ea mi-a spus ca poate ar fi mai folositor daca as reusi sa-mi fixez niste obiective precise si sa ma canalizez spre ele cu ajutorul ei. Dar, ce sa vezi!, nu mai simt nevoia sa-mi fixez obiective! Toata viata am trait cu ochii spre ceea ce mi-am dorit sa ating si...am atins pragul de saturatie. Si simt asta cu atat mai mult cu cat obiectivele despre care este vorba acum nu pot fi anticipate si evaluate decat teoretic. Or, teoria, fara baza practica este pierdere de timp. Asa ca i-am spus clar ca nu vreau niciun obiectiv, ca desi actionez, nu stau cu ochii in viitor si nici nu am de gand sa ma fortez in sensul asta. Din reactia ei am inteles ca apreciaza ca stiu ce vreau, indiferent daca este cea mai buna solutie sau nu.
Da, sunt momente in care sunt tentata sa cad din nou in capcana gandurilor, dar prefer sa nu o mai fac. Am prea multa liniste aici unde sunt, in momentul pe care il traiesc acum. In mod neasteptat, ma simt mult mai libera, mult mai fireasca, mult mai capabila sa exprim ce vreau si ce simt. Si tot in mod neasteptat, imi vin idei care se leaga si cumva ma fac sa prevad un drum. Dar nu ma duc prea departe in drumul asta, ci fac atat cat pot pana la sfarsitul zilei.
Imi vine in minte o replica din "Pe aripile vantului", o replica pe care nu am inteles-o niciodata cand eram copil si mi s-a parut o maniera lasa de a te retrage din fata realitatii> In fata pierderii celui pe care a realizat ca il mult prea tarziu, Scarlett spune: "Ma voi gandi la asta mai tarziu."   De fapt, acum inteleg ca era un mod de gandire sanatos, care te indeamna sa te gandesti la ceea ce ai de facut in prezent si nu-ti consuma energia cu ceea ce nu poti controla pe moment. Asa cum se intampla uneori in viata, ceea ce azi ignoram sau respingem, maine s-ar putea sa devina filosofia noastra de viata si ma trezesc de multe ori spunandu-mi: "La asta o sa ma gandesc mai tarziu. Atunci cand voi putea face ceva sau voi putea gasi un raspuns. Acum ma gandesc doar la ce pot face in momentul de fata."

Jurnalul unei schimbari 6

Zilele astea s-au intamplat unele lucruri mai putin obisnuite. De cand am inceput sa meditez si sa incerc sa revin cat mai frecvent la starea de echilibru interior, evitand sa ma las in voia mintii mereu nelinistite, sunt tot mai constienta de obisnuinta mea de a gandi intr-o maniera negativa. Mai mult, atunci cand mintea preia controlul asupra mea, emotiile devin tot mai puternice, incercand parca sa recupereze momentele de detasare. Uite, asa s-a intamplat sambata dimineata cand m-am trezit pe fuga si Alex m-a rugat sa-l duc cu masina undeva, la capatul Bucurestiului, unde trebuia sa sustina un curs. Nu am avut timp sa meditez, nu am avut timp nici macar sa ma trezesc sau sa mananc, ci doar m-am spalat si m-am imbracat pentru a fi gata cat mai curand. Dupa ce l-am lasat pe Alex, am mers in oras sa-mi cumpar planseta si celelalte instrumente necesare pentru desen. (A!, trebuie sa spun ca m-am vazut cu profesorul de desen si am cazut de acord pentru un curs privat saptamanal, de vreme ce pretul pe care mi l-a cerut era rezonabil. De fapt, sincera sa fiu, era jumatate din cat ma asteptam sa-mi ceara). Dupa aceea am mers intr-un magazin de carti de unde am cumparat 3 carti de design interior, care m-au costat 60 de lei. In total, cred ca am cheltuit mai bine de 250 de lei. In timp ce ma pregateam sa platesc cartile, dintr-o data am fost cuprinsa de acea teama puternica pe care o am de fiecare data cand imi cumpar ceva destinat propriilor mele placeri, anume ca voi ramane fara bani. Emotia a fost atat de intensa incat o clipa am fost tentata sa-i spun fetei care tocmai inregistra in casa cartile ca renunt sa le cumpar. Pur si simplu nu-mi puteam controla teama. Imediat mi-am revenit insa constientizand cat de lipsit de fundament era tot ceea ce simteam si mai ales cat de mare era nevoia mintii mele de a gasi un motiv care sa justifice starea cu care s-a obisnuit de atatia ani de zile: aceea de a trai sub o permanenta frica si amenintare. A devenit aproape o necesitate sa gasesc un motiv (real sau doar imaginat) pentru a-mi justifica nelinistea si nu pot sa ma plang ca mintea mea nu ar fi suficient de creativa in sensul asta. Mi-am revenit din starea de teama, dar intensitatea emotiei a avut timp sa faca ravagii in corp. Imediat ce am ajuns acasa a inceput sa ma doara capul intens si nu mi-a trecut cu nicio pastila, apoi am simtit o stare de greata si epuizare.
Ieri, duminica, am trait alte experiente asemanatoare. Mi-am rezervat timp necesar pentru a medita de dimineata, cu atat mai mult cu cat acea senzatie de durere in stomac si de apasare in piept imi dadea tarcoale, vrand parca sa se aseze asupra mea imediat ce imi voi fi gasit un motiv de neliniste. Desi citisem despre acest "corp-durere", cum este numit in literatura de specialitate, mi-a trebuit mult timp sa devin constienta de el si mai mult timp sa decid sa ii fac fata, revenind la linistea profunda care este inauntrul fiecaruia dintre noi.
Cu toate momentele in care am incercat sa cobor de gnaduri si sa ma bucur de existenta mea, asa cum este ea in prezent, seara am inceput sa simt tot mai puternic acele senzatii de neliniste in corp, iar mintea parca imi intrase in sevraj, cautand disperata sa se agate de orice motiv care ar fi putut sa-i justifice senzatia de nemultumire sau de amenintare. Stiu ca suna de necrezut pentru cei care nu au constientizat astfel de stari, dar pentru cei care le-au trait sunt sigura ca le recunosc ca fiind reale. Numai atunci cand incerci sa opresti obsnuinta distructiva a mintii care are nevoie mereu de motive de bucurie ori de neliniste pentru a-si justifica existenta incepi sa realizezi cat de nefericit o folosim. Spun ca o folosim "nefericit" pentru ca mintea este un instrument extraordinar si de o eficienta pe care cei mai multi dintre noi nu am descoperit-o. Imi dau seama de acest lucru de fiecare data cand meditez si imi dau seama ca fara sa  ating corpul  si fara sa intervin altfel decat concentrandu-mi atentia pot elibera tensiunea interioara, pot debloca si detensiona corpul, de fiecare data cand ii ajut pe ceilalti si mintea mea ma ajuta sa creez conexiunea cu ei, cand inteleg dincolo de cuvinte, cand nu este nevoie sa vorbesc pentru a fi auzita.
Sunt multe moduri in care as putea evolua in viitor, dar cred ca cel mai important este ceea ce se intampla cu mine, cu spiritul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu. Nu ma judecati daca nu folosesc termenii corecti, pentru ca nu mi-am propus sa fiu exacta din punct de vedere teoretic. Mi-am propus sa traiesc si sa experiementez. Si, mai mult decat orice, a descoperi modul in care functionez si a prelua cu adevarat decizia asupra propriei mele vieti mi se pare cu mult mai important decat orice alt mod de implinire. Pentru ca poti sa cuceresti o lume intreaga, poti sa ai tot, dar daca nu te ai pe tine, daca in urma acestei calatorii prin viata nu ai facut macar un pas in plus pentru a te descoperi pe tine, inseamna ca drumul tau a fost in zadar. Asa cred.

Jurnalul unei schimbari. 5

George este baiatul care mi-a facut rost de bicicleta. Cand mi-a adus-o, am mai stat de vorba despre una despre alta. La un moment dat imi zice: "Ma, Pati, stii care este defectul nostru, al romanilor? Ca facem multe din toate, dar nimic la nivel de arta. Frate, daca vrei sa faci ceva in viata, alege unul dintre hobby-urile tale si perfectioneaza-te in el pana faci din el arta. Nu se poate sa nu reusesti!"
Oamenii nu vorbesc degeaba. Chiar si cand nu spun nimic interesant, tot poti sa ajungi la o concluzie: ca e mai bine sa taci decat sa cheltui energie vorbind mult sau ascultand pe cineva care bate campii. Dar, in cazul asta, vorbele lui George mi-au ramas in minte. M-am gandit ca marea mea neliniste este ca nu stiu ce sa aleg dintr-o multitudine de variante si ca incerc sa-mi dau seama care ar fi de succes, fara a ma apuca in mod serios de ceva. M-am mai intrebat ce anume mi-ar placea sa fac, care este, dintre toate pasiunile mele (exceptand dansul), acea pasiune pentru care as fi dispusa sa trec si peste aspecte neplacute, asa cum este procesul de invatare a unor termeni noi, a unor capitole mai putin atractive, ori al investitiei banesti. Mi-am pus aceste intrebari tocmai pentru ca am avut acea incercare -pe care as putea sa o consider de succes- de a participa la cursul de make-up, prilej cu care mi-am dat seama ca ma deranja teribil sa investesc bani in periute si farduri, ca ma plictisea total sa citesc despre straturile si formele de machiaj si, in general, nu simteam nicio bucurie in toata activitatea asta. In schimb, privesc spre rafturile de carti si gasesc multe carti despre design interior, faptul ca m-am inscris deja la un curs si il citesc cu atentie si imi fac temele, cat si faptul ca gasesc ca fiind relaxant sa descopar noi amanunte si mi se pare o activitate potrivita pentru timpul meu liber, chiar daca este oarecum solicitanta. Imi place sa desenez, imi place sa organizez, imi plac culorile, imi place sa creez spatii, sa creez povesti in spatiul de trait, sa pun ceva din amprenta celui care locuieste pe acel spatiu, asa cum am facut cu casa din Constanta, pe care am conceput-o plecand de la pasiunea lui Alex pentru navigatie. Mi-am adunat, prin urmare, materialele in jurul meu si am inceput sa lucrez mai intens, iar azi ma voi vedea cu un arhitect cu care sper sa invat desenul tehnic daca vom cadea de acord asupra pretului cursului. (ma gandesc ca orele private costa mult, dar depinde cat. Nu ma codesc sa investesc in mine, insa trebuie sa-mi si permit sa o fac).
Cu alte cuvinte, am mai facut un pas. Daca ma gandesc bine la modul cum am reusit sa ajung ceea ce sunt azi, imi dau seama ca tot muncind si incercand sa fac lucrurile cat mai bine a fost secretul. Si, da, a fost si sansa pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Poate insa ca de la o varsta, cand suntem deja pe picioarele noastre, trebuie sa ne creem singuri sansele. Voi vedea.

Jurnalul unei schimbari 4

Nu mai gasesc cartea! Parca a inghitit-o pamantul! As fi vrut sa mai citesc din ea si nu e de gasit. Cred ca a pus-o bine fata care imi face curat in casa, asa de "bine" ca imi va trebui munca de detectiv sa o gasesc.
Chiar si fara carte am inceput sa aplic ceea ce am invatat. Incerc cat mai des sa ma conectez la realitatea prezenta si imi dau seama cat de usor ne lasam prinsi de ganduri. Este o forta magnetica ce iti cere sa o alimentezi prin insasi prezenta ta in ea. Dar, culmea!, daca iesi din lumea tumultoasa a gandurilor observ ca exist in continuare si inca bine si foarte relaxata.
Mi-am inceput dimineata cu meditatie. Am inceput sa meditez de cateva saptamani, sacrificand pentru aceasta o jumatate de ora de somn in plus de dimineata. Cu toate astea starea in care incepi ziua atunci cand meditezi este total diferita de cea in care te trezesti si te arunci orbecaind intr-o cana mare de cafea. Imi acord timp pentru a-mi simti si a-mi relaxa inima, plamanii, stomacul, ficatul, rinichii. Sunt atatea tensiuni stranse peste zi, atatea lovituri in propriul nostru corp cauzate de stres, teama, incordare! Din umbra vegheaza acea stare cu care m-am obisnuit, acea mantie dureroasa care imi invelea tot trupul imediat ce ma trezeam si deveneam constienta. Ar prelua oricand controlul asupra mea daca nu as decide ca este doar un gand fata de care am posibilitatea de a ma detasa.
Odata trezita si imbracata am plecat la serviciu pe bicicleta. Am decis sa las deoparte toate temerile legate de mersul pe bicicleta prin Bucuresti si sa risc, iar rezultatul este uimitor: corpul imi este treaz, viu, mintea relaxata si gata de lucru. Intru in birou si ma uit la colegii mei care au uitat sa zambeasca, au uitat sa rada, trasi la fata si nervosi peste masura. Au in ei adunati munti intregi de frustrari, de nervi, de furie. Ma recunosc in ei, asa cum eram pana de curand si cum as putea oricand sa redevin daca nu voi fi perseverenta. Eu imi vad insa de treaba mea si imi incep ziua prin a scrie acest jurnal, a glumi cu cativa dintre prietenii mei si a ascullta o muzica relaxanta. Este alegerea noastra daca vrem sa traim sub povara mintii, ori alegem sa intelegem ca existam dincolo de gandurile noastre si mintea nu este decat un instrument eficient pe care il putem folosi pentru binele nostru.
Sfarsesc prin a-mi aminti mie ceva. Este genul de rand pe care il scriu cu majuscule, tocmai pentru a mi se intipari mai bine in memorie. Atunci cand m-am imbolnavit si eram in spital, cu dureri ingrozitoare care ma impiedicau sa ma misc, s-a nimerit sa fie in preajma Craciunului. Acum mai bine de 10 ani. Ajunsesem asa pentru ca imi neglijasem viata, sufletul, nevoile, condusa fiind numai de ambitie si o mare nevoie de a-mi confirma valoarea cu munti de diplome. Cum stateam in rezerva de spital, a inceput sa ninga cu fulgi imensi, ca niste pene de porumbel alb. Noaptea era luminoasa, ca atunci cand eram mica si priveam pe fereastra cum ninge, asteptandul pe Mos Craciun. Vazand atata frumusete in jurul meu, atunci am inceput sa ma rog si i-am spus lui Dumnezeu> Doamne, te rog sa ma ajuti sa ma vindec si, daca m-am imbolnavit din cauza mea, din cauza modului in care am trait pana acum, iti promit ca am sa ma schimb. Iti promit ca NU VOI MAI FACE NIMIC CARE SA MA FACA NEFERICITA, CA IMI VOI IUBI VIATA SI MA VOI BUCURA DE EA.
Mi-am incalcat de mii de ori promisiunea asta...

Jurnalul unei schimbari 3

Alex tot alearga dupa mine prin casa cu o carte. Eu ii zic: Lasa-ma in pace cu cartile astea de dezvoltare personala, ca am citit o tona si nu m-au ajutat cu nimic! El nu insista, dar il vad un pic dezamagit. II zic: "bine, fie, o sa citesc cateva randuri sa vad daca ma prinde". Deschid cartea si primul rand care imi cade sub ochi este despre ceea ce trebuie sa faci atunci cand nu te poti decide asupra ceea ce este de urmat in viitor. Deschid cartea la alta pagina si alte raspunsuri pe care le cautam incep sa-mi fie dezvaluite. Iau cartea de la prima pagina si o citesc rand cu rand atenta. Gasesc multe raspunsuri la intrebarile care mi se inghesuie in minte de atat timp. Nu, nu si despre ceea ce voi alege in viitor sa fac, dar asta nu mai este atat de important. O fraza insa se decupeaza mai mult decat altele din context: CALITATEA VIITORULUI TAU DEPINDE DE CALITATEA VIETII TALE DE ACUM. Sau ceva foarte asemanator. Ma intorc cu mintea spre viata mea de acum, ma uit la ea, la ceea ce am si la sentimentul de gol si nefericire si mai ales la sentimentul de vesnica teama in care traiesc. Intrebari despre viitor care imi intuneca prezentul, facandu-l sa para o anticamera intunecata a ceva necunoscut. La ce sa ma raportez, cum sa fiu, cum sa ma percep eu pe mine de vreme ce am atatea necunoscute? E firesc sa am atatea lucruri pretioase, asa cum este dragostea lui Alex si totusi sa ma simt mereu amenintata, este firesc sa vad atata frumusete in jurul meu si totusi sa ma simt atat de golita de frumos si de sens? Nu iti trebuie multa intelepciune sa-ti dai seama ca o asemenea perceptie despre viata este o nebunie, ca, oricum ar fi, nefericirea asta si nemultumirea asta sunt ceva nesanatos. Macar atat vad si eu, inteleg, nu trebuie sa-mi explice nimeni.
In carte se vorbeste despre iluminare, despre starea de a fi, despre acceptare, despre fiinta, despre intoarcerea la starea originara. Toate astea ar fi vorbe seci, teorii pe care le-as privi cu mult scepticism daca nu le-as recunoaste in ceea ce am trait in Patagonia. Doar ca nu am stiut ca asa se numeste. Nu am stiut ca prezenta mea totala si integrarea mea in fluxul vietii poarta acest nume. Nu am stiut ca atunci cand conturul fiintei tale se topeste in tot, in viata care se simte pretutindeni vibrand si din care se desprind manifestari asemenea unor mici fiori la suprafata unei ape adanci de fapt traiesti cu adevarat, existi in sfarsit. Nu am stiut, dar acea stare mi s-a impregnat puternic in mine, iar cand m-am intors in tara mi-am dorit sa o mentin si sa o retraiesc, insa oboseala, grijile, mintea mereu ocupata au pierdut contactul cu acel punct de reper pe care acum mi-l amintesc cu gandul, dar nu il mai pot retrai. Cel putin, nu atat de usor ca inainte, cand era de ajuns doar sa-mi doresc asta. Am crezut ca este nevoie de un mediu perfect care sa-mi conserve acea stare. Acum inteleg insa ca prea rar conditiile sunt perfecte si ca de cele mai multe ori suntem pusi in situatia de a cauta pulsul existentei noastre printre mii de preocupari si temeri, printre sute de teme de facut pentru acasa, printr-un hatis al mintii greu de imaginat. Asa am devenit trista, abatuta, nefericita. Mi-am dorit schimbarea.
Este poate pentru prima oara cand inteleg ca pentru a fi linistita, pentru a avea sentimentul deplin al existentei mele trebuie sa incep sa traiesc viata zi cu zi si, mai mult de atat, sa-mi gasesc fiinta in fiecare moment, chiar si acelea in care imi doresc cel mai putin sa fiu, asa cum sunt momentele cand ma simt rau si nu mai pot rezista la serviciu ori asa cum a fost momentul cand am pierdut sarcina.
Da, cred ca este timpul unei schimbari majore in viata mea, dar mai simt ca trebuie sa incep din mine, din adancul meu atat de nefericit, atat de invatat ca intr-o buna zi va pierde ceea ce iubeste, atat de temator din aceasta cauza, atat de lipsit de liniste.
Ma gandeam ca totusi ceva s-a schimbat deja. Nu de curand, ci de ceva timp. Inca nu ma privesc cu toata dragostea din lume. Nu ma privesc asa pentru ca am aceasta amprenta a tristetii pe care consider ca nimeni nu ar trebui sa o suporte. De multe ori m-am gandit ca sotul meu ar merita o fata mai lipsita de griji si mai vesela. Este adevarat ca eu am in schimb multa experienta de viata si oarece intelepciune, dar toate astea s-au dobandit cu un pret si nu intotdeauna inteleptii sunt si oamenii langa care traiesti cel mai usor. Cu toate astea, nu mai am acel sentiment al lipsei de valoare. Nu mai consider ca sunt un om lipsit de valoare sau care nu a adus lumii in care a trait o contributie. Poate as fi putut mai mult, poate voi realiza mai mult in viitor si niciodata nu voi renunta la a-mi dori sa fac lumea in care traiesc un pic mai buna, dar nu mai traiesc cu acest sentiment ca o datorie neimplinita. Singura datorie neimplinita simt ca o am fata de mine si simt ca numai indeplinind aceasta datorie voi putea oferi mai mult celor din jurul meu.